Zeul
de
Radu Borcescu

Mâna mea mângâie brazii, în sus și în jos, pe coastele munților. Vârfurile lor se îndoiesc ușor sub apăsarea palmei mele... Este o senzație... atât de plăcută. Aproape la fel de plăcutâ ca atunci când le ating creștetele...

Dar nu am spus nimănui despre ea, și puțini au fost cei care au bănuit ceva.

De aceea am lăsat ca brazii să rămână tot timpul verzi!

Huruitul puternic, vibrațiile intense, imaginile care se succed precipitat la geam... tot mai precipitat. Totul se amplifică cu fiecare clipă care trece...

Și deodată plutirea... Vibrațiile dispar aproape în totalitate, imaginea devine clară și unitară o hartă la scară din ce în ce mai mică. Motoarele încă mai huruie câteva minute până ce avionul se apropie de altitudinea de croazieră... Apoi, fie pentru că urechea se obișnuiește, sau motoarele își scad turația, poate amândouă - oricum liniștea te înconjoară. Este abia șapte dimineața și zborul ține cam patru ore. Voi ajunge la ora nouă la Londra.

De fapt, senzația de liniște cred că vine în primul rând de la oboseală. Sunt treaz de la patru. M-am schimbat, m-am îmbrăcat, am luat taxiul, apoi formalitățile de la Otopeni... Acum, în sfârșit, pot să mă relaxez...

O ușoară turbulență m-a trezit din somn. Cred că am dormit jumătate de oră. Suntem încă deasupra României. Însoțitorii de bord au început să servească băuturile și mâncarea. Cerul este senin și soarele strălucește deja puternic. La 12 mii de metri altitudine, cerul este întotdeauna senin. Sub noi, foarte departe este un strat compact de nori albi. Pământul nu se vede prin ei. Au forme atât de frumoase. De fiecare dată când zbor peste nori sunt impresionat. Sunt câmpii acolo, dealuri și munți... Cui nu i-ar plăcea să trăiască pe nori... dar omul nu are dreptul la asta! Acesta este un loc pentru zei.

Mă întreb unde or fi plecat zeii atunci când oamenii au început să zboare peste nori? Acum, fosta lor casă a devenit un fel de muzeu pentru muritori - se organizează vizite în orice zi și la orice oră, dinspre și către orice destinație. Unde or fi Ei acum?

Uneori cred că știu... am senzația că am înțeles. Am... am cunoscut un zeu. Știu! Pare ciudat, dar cred cu toată convingerea că era un zeu. "Îmi place să cred că sunt un om care evoluează... Un zeu dacă îți este mai simplu să accepți asta" și într-adevăr îmi este mai simplu să cred că era un zeu. Nu îmi dau seama prea bine de ce. Poate așa îmi pot ascunde mai bine neputința de a fi altceva decât sunt? Eu sunt om, iar el era zeu. De aceea eu am pus întrebări, iar el avea răspunsurile. De fapt, nu cred că este asta. În adâncul meu, sunt mulțumit cu statutul meu de om. Mai mult chiar, sunt mândru că sunt om. Mă bucur de superioritatea mea de om față de tot ce este sub om... și accept superioritatea celor de deasupra - Dumnezeu, îngeri... Dar și această acceptare mă face mândru, tocmai pentru că pot să o integrez în mine. Sunt om! Am un statut bine definit și eu îl înțeleg și îl accept.

Nu pot să fiu zeu! Nu vreau să fiu altceva decât sunt. Iar dacă ar fi să fie... drumul ar trebui să fie unul natural. Așa cum omida devine fluture... instinctual. Un târâtor, mâncător de frunze, care provoacă în cel mai bun caz doar scârbă devine o ființă zburătoare admirată, frumoasă și atrasă de flori. Polenizează poate chiar plantele pe care, cu ore în urmă, le devora nesățios.

Sunt om și dacă ar trebui să mă transform, să devin altceva, să evoluez, ar trebui să simt asta!

El, în schimb, poate doar a crezut că este om. Poate ceilalți zei l-au abandonat printre oameni. Într-un fel, asta se leagă cu poveștile lui.

Am terminat mâncarea și paharul cu suc de roșii. Am pliat masa și, în sfârșit, pot să adorm din nou. Îmi rabatez scaunul...

"După trei luni, maestrul a venit la noi. Eram zece. S-a așezat în fața mea:

- În câte locuri poți fi în același timp?

De unde știa? Eram convins că sunt mult deasupra celorlalți. Poate chiar deasupra maestrului, măcar în această privință. Nu este vorba de mândrie. Mândria nu mai exista de mult.

- În trei locuri, maestre.

- Nu ai pătruns înțelesurile învățăturii. Părăsește piscul. Cursul tău s-a încheiat.

Știam că, odată exprimată decizia, nu mai este loc de întoarcere. Dar de ce? A fost totuși mândrie? Asta să fi fost? Sau poate m-am înșelat și toți ceilalți puteau mult mai mult? Unde am greșit? Ce mi-a scăpat?

Am meditat mult la cele întâmplate în anii care au urmat. Mi-am dat seama că, în timp ce vorbea cu mine, maestrul era și în fața celorlalți nouă. Vorbea și cu ei... în același timp. Și doar eu am plecat.

Am continuat să mă antrenez. Aceasta era viața mea și am crezut multă vreme că mă vor primi înapoi. Părea imposibil să mă abandoneze pur și simplu... după atâtea lucruri învățate. Opt ani într-un templu departe de lumea civilizată, doi ani în pustietate și ultimele luni pe vârful unui munte. Și totuși, nu i-am mai văzut de atunci. Revelația am avut-o abia după alți doi ani. M-am eliberat de ideea că mă vor reprimi și atunci... Am înțeles sensul. Asta greșisem. Eram legat. Puteam să fiu în două, trei sau o sută de locuri în același timp și nu ar fi avut nici o importanță. Eram legat - de lume, de timp, de conceptul de "a fi", indiferent în câte locuri... Eram legat de ideea că exist, așa cum mă știam.

Atunci am început eliberarea. A mai durat multă vreme până am reușit. Dar ce importanță mai are timpul? M-am plimbat prin universuri pe care omul nu ar putea să și le imagineze, am văzut CONSTRUCȚIA dintr-o infinitate de unghiuri, am colindat pe axele a zeci de dimensiuni nebănuite. Căci ce ar putea bănui o ființă fixată în patru dimensiuni?"

Am deschis ochii. O turbulență probabil... Încă mă gândesc la el. L-am cunoscut în holul unui teatru. Era luna noiembrie. Spectacolul se teminase și lumea se înghesuia în fața garderobei pentru a-și lua hainele. Ca de obicei, atunci când ceilalți se grăbesc, eu mă liniștesc. Prefer să aștept... M-am așezat pe marginea lată din dreptul ferestrelor, făcută parcă expres pentru a o folosi ca bancă. Doar eu așteptam astfel, retras față de mulțimea grăbită să plece către casă. Eram singur. Prietena mea nu putuse să ajungă. Ceva legat de serviciu... cred.

Nu l-am observat când s-a apropiat.

- Personajul acela negru, cu mască, "spiritul", era bun?

Fusese o piesă de teatru japoneză. Nu mai îmi amintesc titlul și nici acțiunea. Straniu este că nu îmi mai amintesc nici măcar o replică, deși, de obicei, rețin asemenea lucruri. Era o piesă japoneză. Poate că nici nu au existat replici, totul a fost legat de atmosferă. Personajele erau prinse într-o situație încurcată, cu multă tensiune și chiar crime. Și în permanență pe scenă a fost prezent un actor îmbrăcat în negru, cu o mască hidoasă, martor la toate scenele. Iar în momentele cele mai tensionate părea că influențează personajele, fără ca acestea să îl vadă sau măcar să îl simtă.

În orice caz, exact la asta mă gândeam și eu. Spiritele care sunt printre noi și ne influențează deciziile sunt bune sau rele?

- Greu de spus. Poate spiritul nu este altceva decât o emanație a gândurilor negre ale personajelor. Dacă ar fi avut o viață senină, spiritul ar fi fost probabil îmbrăcat în alb.

- Poate... Sau poate personajele sunt o emanație a spiritului, care s-a plictisit doar să se gândească la ele și a hotărât să le dea viață.

- Ar trebui să îl întrebăm pe autor. Deși, mă gândesc că, odată jucată pe scenă, piesa nu îi mai aparține în totalitate.

- Fără îndoială așa este. Sunteți un filosof.

Părea atât de prietenos, cu zâmbetul lui cald și atitudinea calmă și sigură. Se arăta interesat de subiect și totuși nu simțeai niciun fel de pasiune purtătoare a unui eventual conflict, fie el cât de îndepărtat. Dădea impresia că poți discuta orice cu el și, mai ales, că îl poți contrazice oricând, fără ca el să se supere. Întotdeauna mi-a dat acestă impresie, chiar dacă în timp s-a schimbat. Dacă stau să mă gândesc, cred că tocmai asta s-a schimbat - în timp, a devenit aparent tot mai dispus să asculte părerea celorlalți... părerea mea. Practic, aproape mă invita să îi spun părerea mea, de parcă era în căutarea unui adevăr ce putea veni de oriunde. Ce adevăr putea afla un zeu de la mine?

- Cu toții devenim filozofi după o asemenea piesă, i-am răspuns. De fapt, sunt ziarist.

- Frumos. Mi-ar plăcea să vă acord un interviu. Cred că ar fi interesant.

Și pentru mine, a devenit cu siguranță interesant. Mă întreb dacă și pentru el? În orice caz el m-a ales pe mine - prima noastră întâlnire. Au trecut zece ani de atunci.

"M-am plimbat din univers în univers într-un zbor nesfârșit... atât de liber. Atât de departe de lumea noastră încât ea devenise aproape inexistentă. Aproape! Cred că atunci am simțit firele. Am încercat să scap de ele, dar de fiecare dată când părea că scap de unul, descopeream altul care mă lega... M-am încurcat ca într-o plasă care mă trăgea înapoi. Erau trecutul meu... într-o complexitate nebănuită. Amănunte de mult uitate, întâmplări fără importanță, imagini pe care nici nu credem că apucasem, de fapt, să le văd... Și am început lupta. Am înțeles că nu voi fi liber cu adevărat dacă nu reușesc să tai aceste fire. Aceasta era învățătura maestrului pe care eu nu o înțelesesem. A fost foarte greu."

- Care a fost lucrul de care te-ai rupt cel mai greu?

I-am pus întrebarea fără să înțeleg prea bine la ce se referea prin ruperea "firelor".

Era într-una din cele câteva întâlniri care au urmat piesei de teatru. Afară era frig și murdar. Ploua mult și Bucureștiul parcă aștepta ninsoarea care să îi aducă spiritul sărbătorilor. Alesese un bar liniștit și comandase pentru amândoi coniac.

- Poate părea ciudat, dar cel mai dificil a fost să mă rup de oglinzi. Fiecare oglindire în ele a însemnat crearea unei reacții în mine. Nu m-am uitat niciodată în oglindă cu mare interes și totuși... De cele mai multe ori legăturile au fost ușor de rupt dar au fost atât de multe... Am fost uimit să descopăr cât de des m-am uitat în oglindă, deși niciodată nu am pus mare preț pe felul în care arătam.

- Cum rupi o "legătură"?

- Să spunem că retrăiesc evenimentul și îl corectez pentru a nu lăsa nicio urmă în mine. Niciun loc de care să pot fi prins. Un proces de curățare.

- Și ai reușit? Te-ai eliberat?

S-a uitat la lichidul din paharele largi, apoi a ridicat privirea către mine.

- Nu este deloc simplu, a spus cu o voce stinsă, dar foarte serioasă. Apoi, a devenit vesel. Vrei să știi care a fost poate cea mai dificilă eliberare? O femeie! Cea mai frumoasă femeie din lume - blondă, cu părul lung, până aproape de mijloc, fața avea un contur delicat, cu linii perfecte, atât de frumoasă că părea desprinsă dintr-un vis, înaltă, picioare lungi, îmbrăcată într-o rochie neagră care se termina deasupra genunchilor, pantofi negri cu toc înalt... perfectă. Oglinzile au fost multe și de aici a venit dificultatea eliberării față de ele, dar pe această femeie am zărit-o doar câteva clipe, pe o stradă luminată de ultimele raze ale Soarelui, înainte ca acesta să apună, într-o zi lungă de iulie. Când am descoperit această amintire am crezut că mă voi elibera imediat - erau doar câteva clipe. Dar cu cât încercam mai mult, devenea tot mai greu și trebuia să intru și mai mult în profunzimea amintirii, să-i găsesc slăbiciunea. Și oricât de mult m-am afudat, nu am reușit. O vedeam, o admiram, o atingeam, ne iubeam, rămâneam împreună, aveam copii... Amintirea perfectă și nu era niciun moment în care să o pot opri. Până la urmă, am eliminat-o. Am amputat-o din mine. Câteva clipe îmi provocaseră o combinație atât de complexă de trăiri și sentimente... de fapt, frânturi de trăiri și sentimente. Poate tocmai de aceea nu am putut să mă eliberez altfel. Putem spune că am cauterizat acel loc.

A spus toate acestea cu un zâmbet larg, de parcă spunea o glumă, dar la ultimele cuvinte zâmbetul a dispărut. A devenit serios. Și parcă făcea un comentariu pentru el.

- Mă întreb dacă, la un moment dat, nu va trebui să reintegrez în mine acea parte...

Regatul norilor continuă să ascundă pământul și eu continui să privesc pe fereastră... în căutarea zeilor. Înainte de terminarea lunii decembrie, în acel an, a plecat în străinătate. Îl consideram deja prieten bun, chiar dacă ne văzusem doar de câteva ori. Totuși, nu ne-am mai auzit mai mult de un an. Cred că uitasem de el... într-un fel. Apoi am primit un e-mail de la el. Mă invita la Londra pentru a continua interviul. Îmi spunea că au intervenit lucruri noi.

Cred că era luna februarie și nu aveam prea multe de făcut. Câteva zile la Londra puteau fi bine venite.

Îmi amintesc atât de clar restaurantul cu vedere la Tamisa. Apa îmi atrăgea irezistibil privirile.

- Cum merge procesul de eliberare? L-am întrebat jumătate în glumă.

- Bine... De fapt, totul s-a schimbat. Totul! După ce ne-am despărțit, am venit aici, la Londra, în căutarea unei "eliberări" mai complicate. Este vorba despre un fost coleg de liceu, Valentin Matei. Un încăpățânat notoriu. Întotdeauna a ținut-o pe a lui... Am avut multe dispute, practic pe orice temă ne ieșea în cale. Parcă el ar fi trăit pe intervalul 1-3, iar eu pe 5-10. Nu aveam cum să îl conving în niciun fel că lucrurile sunt mai complexe decât își imagina el.

Trebuia să îl ajut cumva... trebuia să mă eliberez.

Între timp, a ajuns preot și s-a mutat la Londra. Îți vine să crezi? O asemenea persoană.

- Și ai reușit? - Cu Valentin? Da. Lucrurile s-au potrivit bine. O mică minune și el s-a schimbat... Dar nu asta voiam să îți spun.

A făcut o pauză și m-a privit cu seriozitate.

- Realitatea este că nu mă pot elibera. Cel puțin nu singur. Acum am înțeles așteptările maestrului...

A rămas din nou câteva secunde tăcut, cu privirea rătăcind dincolo de geamurile largi ale restaurantului.

- Nu pot singur. Eu căutam să rup legături create de mine, când cele mai puternice legături merg mult în trecut și viitor. Suntem toți legați. Nu numai cei de astăzi, dar și părinții și părinții părinților și așa mai departe până la primii oameni. Iar această plasă indestructibilă care ne leagă nu se întinde doar către trecut, ci merge și către viitor, legând oamenii nenăscuți încă. Înțelegi? Pentru a mă elibera trebuie să eliberez întreaga umanitate o dată cu mine.

M-am uitat la el cu atenție. La acea vreme, nu eram convins că este un zeu. Dar chiar și pentru un zeu veritabil, lucrul acesta tot era un plan prea ambițios - mai bine spus, imposibil. Totuși, el părea încrezător.

- Și cum vei face asta?

- Nu sunt încă foarte sigur, dar, în mod cert, am nevoie de ajutor. De ajutorul tuturor.

Trebuie cumva să ofer acces întregii umanități la realizările mele. Toți oamenii trebuie să evolueze și, dacă în viitor, tot mai mulți vor descoperi libertatea, poate reușim să eliberăm întreaga plasă, cu trecut cu tot. Să ne eliberăm cu toții.

Am mai discutat multe lucruri, de care nu îmi mai aduc aminte, dar unul mi-a rămas puternic în minte - o senzație neplăcută. Parcă se depărtase. Aparent era același, dar îl înțelegeam tot mai greu. Îmi pierdusem prietenul? O luase razna? Se depărtase... de mine.

După ce ne-am despărțit, m-am plimbat pe străzile Londrei până s-a înnoptat de-a binelea. Nu mă gândeam la nimic și parcă nici nu vedeam nimic - oameni, străzi... Puteam fi în orice oraș al lumii.

Când am ajuns în camera de hotel, mă simțeam foarte obosit și era foarte bine. Aveam avion a doua zi dimineața devreme. Știam că nu voi putea citi nimic, așa că am deschis, mai mult din instinct, televizorul. Nu am dat atenție emisiunii, auzeam doar niște sunete.

M-am schimbat, m-am așezat în pat și am luat telecomanda în mână. Mă pregăteam să schimb canalul sau poate să închid televizorul când... Pe ecran era scris un nume, Valentin Matei. De unde știam acest nume? Deodată, toată oboseala a dispărut. Am dat sonorul mai tare și... În următoarele zile, am revăzut emisiunea de zeci de ori pe pagina de Internet a acelui post TV. Era o emisiune jumătate serioasă, jumătate tratată în glumă. Încercau să realizeze un top al celor mai ciudate știri din anul precedent, iar pe poziția opt apărea întâmplarea cu Valentin Matei. Într-adevăr, preot într-o biserică din Londra, frecventată de români care lucrează acolo.

Informațiile erau foarte ciudate. Exact acel gen de știre care nu poate fi tratată cu maximă seriozitate, dar, pe de altă parte, te obligă să o investighezi până la capăt.

La prima vedere, se părea că un grup de hoți au intrat noaptea în biserică pentru a fura. Preotul Matei rămăsese acolo până târziu, pentru a se ruga, spunea el în interviul care i s-a luat ulterior. Când și-a dat seama ce se întâmpla, a luat cel mai valoros obiect din biserică și a încercat să fugă. Era vorba despre o biblie din secolul 17, care se credea că poate face minuni. În orice caz, hoții l-au prins înainte să poată ieși din biserică, l-au doborât pe podea și, se pare, se pregăteau să îl omoare. Aveau pistoale și le îndreptaseră spre el când... Ca din senin, o persoană a apărut în picioare lângă el. Preotul nu știa ce se întâmplase. Trântit cu fața în jos, strângea Biblia la piept și se ruga, pentru că era convins că sunt ultimele lui clipe de viață. Nu a văzut decât picioarele persoanei care a apărut lângă el și apoi, după câteva secunde (preotul recunoștea că i se păruseră ore) a auzit zgomotul pașilor care păreau a fi fuga dezordonată a hoților. S-a întors și într-adevăr hoții fugiseră... iar lângă el nu era nimeni. A alertat imediat poliția însă nu se aștepta la vreun rezultat, pentru că nu reușise să vadă fața nici unuia dintre atacatori. Și oricum, nimic nu fusese furat și nimeni nu pățise nimic. Nu s-a ferit să relateze despre minunea pe care o trăise, despre necunoscutul care înfruntase criminalii pentru a-l apăra.

"Cred că este un înger. Un înger care mi-a salvat viața și a protejat Biblia. Dacă era om, nu ar fi putut apărea și dispărea atât de brusc. Și apoi, de ce ar fi fugit răufăcătorii din fața unui om?"

Cam așa suna prima declarație a preotului.

Cazul însă a devenit mult mai complicat când, după două zile, "hoții" s-au predat singuri. Erau teroriști și intraseră în biserică pentru că aceasta se învecina cu o clădire înaltă de birouri, pe care plănuiau să o arunce în aer. La început, polițiștii crezuseră că este o glumă, dar după ce primiseră toate amănuntele și, în plus, o cantitate mare de explozibil a fost descoperită în apartamentul suspecților, au înțeles cât de serios fusese pericolul.

Însă cel mai straniu aspect a fost legat de frica teroriștilor. Mai degrabă groază. În emisiune se relata că păreau niște oameni "striviți". Fusese o transformare incredibilă din niște teroriști hotărâți, cu un plan se pare foarte bine elaborat, în niște persoane distruse, care păreau să aștepte sfârșitul lumii în următorul moment.

Unul dintre teroriști a fost lăsat să facă declarații în fața camerelor de televiziune. Se pare că el însuși insistase în acest sens. Părul îi albise complet în cele câteva ore de la întâmplarea din biserică și până se predase. Îi dădea înainte cu iubirea dintre oameni, că ar trebui să ne înțelegem cu toții, că ziua de apoi este aproape... prostii pe care le auzi la orice predicator care se respectă. La un moment dat, reporterul l-a întrebat ce s-a întâmplat în acea noapte. A rămas tăcut secunde bune. Fața i s-a golit încet de orice expresie. Și a început să povestească... Și ei au văzut un om care a apărut din senin lângă preot, dar, în graba urmăririi, au crezut că fusese acolo. Erau hotărâți să îi omoare și pe preot și pe acel om, doar că... Partenerii lui nu trăgeau, deși aveau pistoale în mâini, ca și el de altfel. S-a gândit atunci că ar putea să tragă el. Și-au concentrat atenția asupra persoanei din fața lor. Ajuns aici, teroristul a folosit de mai multe ori cuvântul "impossible". Se uita la respectiva persoană, dar ceea ce vedea era imposibil. Era acolo în fața lui, aparent un om normal, dar, în același timp, creștea, devenea tot mai mare... un uriaș fără margini. Într-o fracțiune de secundă, devenise un munte ale cărui margini nu le mai putea vedea. Singurul lucru pe care îl avea în fața ochilor era unghia degetului arătător, acum mare cât o stâncă. Știa că este imposibil, era în continuare în aceeași încăpere și străinul era și el acolo și totuși unghia era o stâncă care îl putea strivi și chiar urma să o facă pentru că, povestea el, acea masă incredibilă s-a mișcat spre el și a simțit "adierea puterii covârșitoare". Apoi a fugit și, după două zile, s-au predat cu toții complet transformați.

Am fost sigur că străinul acela era prietenul meu. Și, în același timp, am admis că era zeu.

Au trecut luni până am luat din nou legătura. Mai exact, el m-a contactat... după jumătate de an. Mi-a scris o scrisoare prin care mă invita la un spectacol. Părea atât de ireal... cineva care te invită la un spectacol undeva într-un mic oraș din Franța, într-o sală de teatru, care nici măcar nu am reușit să o găsesc pe Internet. Și apoi, cine mai scrie scrisori în ziua de azi? Nu aveam cum să nu mă duc. Părea ireal, într-un fel îmi doream să mă rup de toată această nebunie, dar... Făcea parte din mine, trebuia să duc această poveste până la capăt - un vis deranjant, dar din care nu vream încă să mă trezesc, chiar dacă eram sigur că, atunci când o voi face, gustul rămas va fi unul amar.

Am aterizat seara la Clermont-Ferrand și m-am cazat într-un mic hotel din centrul orașului. Era sâmbătă seară și străzile erau pline de tineri, probabil studenți. O fericire generală, zgomotoasă umplea aerul.

Am găsit cu greu teatrul și am intrat. Pe biletul primit o dată cu scrisoarea, nu era trecut niciun loc, așa că m-am așezat pe ultimul rând din spate. Sala nu era plină, dar nu puteam să îmi dau prea bine seama câți oameni erau. Nu exista nicio lumină. Spectacolul a început imediat ce m-am așezat, de parcă pe mine m-ar fi așteptat. A fost o reprezentație de dans... Pur și simplu, dans. Fără muzică, fără niciun cuvânt rostit. La prima vedere, nimic deosebit, poate anumite mișcări, anumite salturi... Poate eram prea obosit sau poate prea departe de scenă.

În fine, prietenul meu era printre dansatori și trebuie să spun că am rămas impresionat. Știa și să danseze!? După terminarea spectacolului, am așteptat în aceeași sală întunecată. După ce toată lumea a ieșit, prietenul meu m-a chemat pe scenă. Zâmbea. Un zâmbet cald, firesc la revederea unui prieten după atâta vreme și poate... ușor ironic? Îmi jucase o farsă fără ca eu să îmi dau seama? Se uita la mine fără să spună nimic.

Am început eu.

- Felicitări! Nu știam că știi să dansezi atât de bine.

- Cu toții știm. Și toți ar trebui să dansăm. Măcar câteodată.

Se uita la mine în continuare, deși aveam impresia că, în același timp, era atent la altceva. Parcă asculta cu atenție ceva, deși era liniște deplină.

- Ai înțeles ceva din reprezentație?

- Trebuia să înțeleg ceva? A fost un spectacol de dans, nu-i așa?

A urmat o pauză, apoi am continuat, chiar dacă acum părea tot mai absorbit de ceea ce "auzea" doar el.

- Știi, am văzut un reportaj imediat după ultima noastră întâlnire. Era despre Valentin Matei...

- Ah, asta. Da, s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, într-o altă viață. Atunci încă știam ce am de făcut...

- Și acum?

A stat o vreme pe gânduri.

- Nu este ușor să urci un munte. Totuși, este previzibil rezultatul final atâta vreme cât mergi pe o potecă marcată... Oare cine a marcat poteca? M-am întrebat adesea unde sunt ceilalți. Nu am fost singurul inițiat și unii au trecut testele. Și apoi maeștrii... Cred că i-am găsit. Cred că sunt foarte mulți. Le aud șoaptele... cântecul. Este un cor care cântă pentru toate. Ei marchează poteca, ei creează tot. Cântă despre trecut și viitor, despre tot ce există și se întâmplă, cântă la unison, iar uneori vocile se despart, parcă s-ar înfrunta, apoi iar se reunesc... Sunt atât de mulți. Sunt oameni, dar unii... Cred că nu toți au trăit viața de muritor. Sunt și au rămas creatori încă de la început. Ascultă! O furtună pare să se apropie... Te temi?

Probabil un ușor fior care m-a cuprins l-a făcut să pună această întrebare.

- Îmi vorbești despre lucruri pe care nu le pot înțelege. Totuși, eu sunt aici, tu ești aici. Suntem aceiași, nu cred că am de ce să mă tem... Chiar dacă ne "cântă" cineva viețile. Și apoi, cine sunt ei?

- Să spunem că atunci când Adam și Eva au mușcat din fructul interzis nu erau singurii oameni din Eden. Ceilalți au rămas acolo. Oameni ca și noi, dar totuși altfel. Oamenii utilizează potențialul creator - "cântă" tot ceea ce există, căci totul există pentru că ei "cântă". "Numitori" i-am botezat eu. Ei numesc fiecare lucru. Iar noi, urmași ai greșelii, am devenit în mare parte "numiți" și suntem la voia cântecului lor.

Dacă Dumnezeu există, după ce a creat universul, i-a pus pe oameni nu numai să găsească câte un nume fiecărui lucru, ci să creeze. Să modeleze, să îmbunătățească să facă lucruri să se întâmple... Multe nu le înțeleg, de fapt aproape nimic nu mai înțeleg, pentru că tot ceea ce credeam că știu se clatină. Drumul de la numit la numitor este plin de îndoieli... totul dispare și rămâi singur. Îi aud cântând... mă cheamă...

Își concentră din nou privirea către mine.

- Știu că vrei răspunsuri, dar cuvintele sunt extrem de sărace. Încearcă să îți închipui că tot ceea ce se întâmplă este efectul unui cântec. Cântecul numitorilor. Totuși, acest cântec dă substanță unui potențial creator pre existent. Un potențial care este astfel modelat. Nu cred că Adam și Eva au mâncat un fruct care îi aștepta. Cred că singuri au creat pomul - l-au "cântat" în potențialul existent și apoi l-au folosit pe ei. Și-au dorit să intre în creație. În propria creație. Să rămână numitori și, totodată, să devină potențial creator. Dacă potențialul creator neutilizat încă reprezintă cea mai apropiată legătură cu Dumnezeu, atunci poți considera că și-au dorit să devină om și Dumnezeu totodată. Dar atunci s-a întâmplat ceva. Fapte, lucruri, senzații, sentimente... toate la un loc. A fost prea mult. Riscau să înnebunească și, o dată cu asta, întreaga creație ar fi devenit un haos fără scăpare. Ceilalți i-au oprit. Le-au blocat nemurirea, i-au oprit din a fi numitori. De atunci, mulți sunt cei care încearcă să salveze fiii și ficele lui Adam și Eva. Să îi extragă din creație, să îi facă din nou numitori... să îi vindece.

A urmat o pauză lungă. Eu încercam să dau un sens la ceea ce spunea. El... asculta.

Apoi îmi spuse simplu, de parcă erau primele cuvinte pe care le rostea în acea seară:

- Vino mâine seară mai devreme. Va fi ultima reprezentație.

M-am gândit mult la ce îmi spusese. Am rememorat fiecare cuvânt, ba chiar le-am scris și le-am recitit. M-am consolat până la urmă cu gândul că nu mintea mea merge greu, ci cuvintele sunt sărace pentru a putea face pe oricine să înțeleagă.

Am ajuns a doua zi la teatru mai devreme, așa cum îmi spusese. În sală nu era nimeni. Am intrat în culise. Am văzut lumină în dreptul unei uși. Era acolo, într-o cameră, împreună cu mai mulți oameni. El stătea în picioare în mijloc și părea să le țină o lecție. Totul părea atât de ciudat. Parcă ar fi fost un congres pentru pacea mondială, sigur, la scară foarte restrânsă. Păreau a fi oameni de pe tot mapamondul. Am apucat să văd o persoană de culoare, un arab, în mod cert un evreu, doi asiatici... Unii erau tineri, alții deja bătrâni.

M-a văzut. Și-a întins mâinile spre ei de parcă îi binecuvânta și apoi a ieșit în timp ce cu toții îl salutau respectuos.

- Cine sunt? L-am întrebat în timp ce el mă întâmpina cu zâmbetul lui binevoitor.

- Discipolii mei.

Nu m-am putut abține...

- Este totul atât de ciudat. Păreau atât de diferiți... și ca vârstă și sunt convins că nici măcar nu au aceeași religie...

- Doi dintre ei sunt atei.

Completă el, parcă cu un zâmbet și mai larg.

- Și atunci? Ce fel de discipoli pot fi?

- Își doresc să știe. Și asta este ceea ce contează - deschiderea către evoluție și mai puțin bagajul din spate. Cultura, tradiția, religia sunt bune atât cât ajută, atunci când ridică bariere trebuie să înveți să sari.

Nu era o direcție în care să îmi doresc să îndrept conversația.

- De ce dans?

- Ne dorim permanent să influențăm lucrurile. Să îi influențăm pe alții, să ne influențăm pe noi înșine... Toată viața am făcut asta. Prin dans, în ultimele luni, am făcut mai multe decât toți ceilalți ani la un loc.

Îmi venea greu să cred asta. Doar știam acum de ce este capabil. Și în plus, spectacolul lui nu părea să atragă foarte mulți oameni.

Am schimbat din nou subiectul.

- Spuneai aseară că o furtună se apropie.

- Așa se pare. O furtună care va mătura lumea. Puțini vor scăpa neafectați. Se uită la mine cu seriozitate.

- Voi încerca să te protejez... atât cât voi putea de bine.

Părea o promisiune și aș minți dacă aș spune că nu am simțit o ușurare auzind-o. L-am întrebat încet:

- Ce vei face în continuare?

- Voi merge la ei. Voi încerca să înțeleg. Voi "cânta" și eu. Voi pătrunde în marea lume care mă așteaptă, ca într-o bibliotecă plină de cărți care așteaptă să fie citite și scrise totodată. Deja sunt preocupat de frunze. Ele transmit ceva ce nu vine de la numitori.

Eram destul de tulburat când m-am așezat în primul rând pentru a vedea spectacolul din nou. Dar apoi am fost absorbit în totalitate de dans. Am înțeles de ce spunea că în ultimele luni schimbase mai multe decât în toți anii precedenți. Nu era un dans, ci un zbor. O plutire continuă. El nu a atins niciodată podeaua. Se apropia doar la câțiva centimetri de ea pentru ca apoi să facă un nou salt. Aceasta era minunea mea. Și probabil a fiecărui om care asistase la spectacol. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci și probabil nici nu îl voi mai vedea, cel puțin nu în viața asta. Mă gândesc adesea la el. Cum o fi acolo unde este el? Uneori mă simt îngrijorat de furtuna care va veni, dar încerc să nu mă tem. Mă ajută gândul că am un înger păzitor, un zeu care vegheză asupra mea... un prieten. Oare o fi dezlegat misterul frunzelor? Îmi revin obsedant în minte ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. Ele mă coboară în fundul abisului și mă ridică în cele mai înalte ceruri. În același timp - panică și eliberare. L-am întrebat dacă se teme de ceva, iar el mi-a răspuns că da. De singurătate.

"Mă tem că, la final, voi descoperi că sunt singur. Mă tem că voi descoperi că sunt Dumnezeu."

Universul mă vrea mort
de
Radu Borcescu

Ai privit vreodată un lac, în timp ce plouă? Fiecare picătură provoacă mici valuri concentrice, care se depărtează de locul impactului, propagându-se pe toată suprafaţa lacului. În timp de ploaie, lacul devine o imensă reţea de valuri întretăiate. Cine poate spera să înţeleagă complexitatea unei asemenea imagini, aflată într-o continuă mişcare. Cine poate număra picăturile de ploaie, valurile sau întretăierile dintre acestea? Cine poate afla un singur lucru, din infinitul lucrurilor noi, care urmează să se întâmple la fiecare picătură ce cade?

Acesta este Universul, care se schimbă în fiecare clipă sub ploaia creatoare. Şi fiecare val provocat de picăturile divine se propagă în material şi spiritual... nu doar în spaţiu, ci şi în timp, trecut şi viitor, în evoluţie, în viaţă, în genetica acesteia, în vise şi speranţe, în destine, în voinţă... nimic nu rămâne neatins.

Când ceva mare loveşte suprafaţa Universului, acesta intră într-o vibraţie mai puternică... mişcarea imprimată le domină pe toate celelalte şi rezultatul devine implacabil.

- S-a întâmplat ceva deosebit astăzi?

Când lucrezi în cadrul unui serviciu de informaţii, zi de zi se întâmplă ceva deosebit şi, bineînţeles, Mihai ştia prea bine lucrul acesta. Conducea de cinci ani departamentul care analiza potenţiale ameninţări internaţionale.

- Aveţi totul în mapă, pe biroul dumneavoastră.

- Am citit-o, mulţumesc, Paul. Mă întrebam dacă nu a apărut ceva de ultim moment.

Paul Anton lucra de 11 ani în acest departament şi era adjunctul lui Mihai încă de când acesta preluase conducerea. Teoretic, ar fi trebuit să ştie tot ceea ce ştia şeful lui şi totuşi... Nu era prima dată când directorul avea o „presimţire”, care apoi se transforma în certitudine. Întotdeauna s-a întrebat de unde îşi lua celelalte informaţii, la care el nu avea acces. Din punct de vedere al fluxului de informaţii, aşa cum era stabilit în cadrul instituţiei, tot ce ştia Mihai trebuia să ştie şi el.

- Ne-a scăpat ceva? Întotdeauna am impresia că ştiţi mai multe...

Scurta pauză care urmă, i se păru lui Paul că este un moment de evaluare. El era evaluat? Pentru ce? - Mihai îi ascundea ceva şi se gândea dacă ar fi cazul să îi spună asta să fi fost?

- Un şef de serviciu secret şi chiar şi un director de departament trebuie să ştie mai multe decât primeşte pe circuitele obişnuite. Altfel, eficienţa lui ar fi pusă sub semnul întrebării, ca să nu mai spun că riscă să devină vulnerabil.

Nu era ceea ce aşteptase Paul. Un răspuns diplomatic şi, în acelaşi timp, scolastic însemna că Mihai nu îi va spune nimic, chiar dacă relaţia de serviciu era completată de o prietenie puternică şi o încredere de neclintit pe care o aveau unul în celălalt.

Cei doi se uitară o vreme unul la altul, apoi Mihai ieşi din birou.

În mai puţin de două ore erau din nou împreună, în sala de şedinţe, împreună cu tot departamentul. Cu câteva minute în urmă, totul luase foc - un caz de prioritate maximă pusese în mişcare toate serviciile secrete din ţară.

Şedinţa a fost scurtă, dar intensă. Aproape că părea incredibil - un veritabil scenariu dintr-un film apocaliptic.

- Faptul că americanii au crezut că un om de ştiinţă este mort şi apoi i-au descoperit cadavrul la cinci ani după presupusa moarte este posibil, dar arme biologice cu un asemenea grad de pericol... şi nimeni nu a ştiut nimic. Şi cum se face că armele au ajuns cu vaporul la noi în Portul Constanţa şi abia acum suntem anunţaţi. Din Turcia până aici au făcut aproape 24 de ore. Era atât de simplu să fie interceptate, dar acum ar putea fi prea târziu.

În timp ce vorbea, Paul gândea deja un plan de interceptare pe teritoriul României, iar discuţia în particular cu Mihai credea că îl va ajuta să nu omită nimic. Era marcat de importanţa şi implicaţiile cazului, dar şi revoltat... Nu pentru că fuseseră anunţaţi atât de târziu, ci, mai degrabă, din cauză că aşa ceva fusese posibil - arme de distrugere în masă. Zece capsule, fiecare conţinând arme biologice capabile să anihileze un oraş de câteva milioane de locuitori. Peste 90% rata îmbolnăvirii, peste 70% rata decesului şi asta în zece oraşe mari simultan - putea fi sfârşitul civilizaţiei umane, sub forma ei actuală, Apocalipsa în cea mai neagră închipuire a sa.

- Şi eu cred că sunt multe lucruri neclare în povestea asta... Şi probabil nu vom afla mai multe. Ce au vrut să ne spună ne-au spus.

Fără îndoială, Mihai avea dreptate, totuşi Paul se gândea că totul este foarte ciudat. Pe de o parte, informaţiile fuseseră ajustate până la un strict necesar aproape jignitor. Pe de altă parte, chiar dacă în aceste condiţii aveai tendinţa să crezi că totul este o minciună, o închipuire, ameninţarea era atât de gravă... Nu ar fi fost logic ca americanii să îşi pună pe jar aliaţii degeaba.

- Este reală toată treaba asta? Paul nu s-a putut abţine să nu pună întrebarea cu voce tare.

Mihai se uita în gol, parcă se gândea la altceva.

- Cât se poate de reală... Nu este nici o scăpare...

Se smulse din aparenta stare de visare şi se uită cu atenţie la Paul.

- La acest moment, nu putem trage altă concluzie. Nu cred că avem de-a face cu o ameninţare directă la adresa ţării noastre, însă având în vedere despre ce este vorba... Trebuie să ne gândim la toate posibilităţile. Probabil vor încerca să le scoată din ţară, însă cum şi pe ce direcţie...? Graniţele nu sunt treaba noastră, dar sunt îngrijorat că nu sunt detectabile şi fiecare capsulă poate încăpea într-o geantă. Mi-e teamă că dacă ajung la graniţă vor reuşi să treacă, aşa că ar fi bine să le interceptăm înainte. Toate celulele pe care le cunoaştem trebuie ţinute sub o supraveghere strictă. Sursele internaţionale activate la maxim.

- Avem toate şansele să ne călcăm pe picioare unii cu alţii, mai ales în privinţa celulelor teroriste. Nu ştim cine pe cine supraveghează.

- Ce importanţă mai are acum. Important este să găsim capsulele şi să sperăm cu nu e nici o celulă nesupravegheată. Şi mai este o întrebare. Au aflat deja că suntem pe urmele lor?

Existenţa unor celule potenţial teroriste în România, chiar aflate permanent în stare pasivă, inactive şi fiind strict supravegheate reprezenta o sabie cu două tăişuri. Cel mai probabil, una sau mai multe dintre acestea vor prelua „marfa” sau vor ajuta la transportul acesteia. În aceste condiţii, faptul că erau cunoscute ridica şansele interceptării, dar faptul că au fost permanent inactive însemna un mare grad de necunoscut. Cum vor acţiona? Cât de dificilă va deveni atunci supravegherea? Erau întrebări la care Paul nu avea încă un răspuns.

Două zile au trecut de la momentul „zero” iar Mihai ştia că pierduse. Avusese multe piste, dar toate se dovediseră false. Armele ieşiseră cu siguranţă din ţară. Aşa cum se aşteptase, celulele se activaseră, însă... Toţi au început să facă lucruri neaşteptate călătorii pe care nu le mai făcuseră niciodată, în ţară şi străinătate, telefoane fără număr, în toate limbile pe care le cunoşteau şi toate aparent fără motiv, întâlniri la ore ciudate... Praf în ochi - asta fusese intenţia lor şi se pare că reuşiseră. Toate organizaţiile, toate celulele s-au concentrat pe a fabrica perdele de fum. Coordonarea în timp fusese impresionantă, iar acum lucrurile păreau să se calmeze, ceea ce însemna că armele părăsiseră ţara. Dar cum? În disperare de cauză se operaseră reţineri, dar nimeni nu ştia nimic. Creaseră multă agitaţie fără să ştie din ce motiv.

În funcţie de destinaţiile finale, Mihai ştia că mai au trei, poate patru zile până să fie prea târziu, poate un maxim de şapte dacă aceia care gândiseră actul au planificat o lovitură simultană. Dar nu mai era treaba lor.

Se pusese în discuţie închiderea totală a graniţelor şi era chiar posibil să se întâmple asta în următoarele ore... Prea târziu. Birocraţia a fost întotdeauna prea lentă pentru situaţiile de criză.

Chiar dacă s-ar închide toate graniţele europene, nenorocirea nu ar putea fi evitată. Poate doar câteva ţinte schimbate. Modul în care acţionaseră pe teritoriul României, fără să lase nici o urmă, demonstra pregătirea minuţioasă a planului - nimeni nu îi va putea opri. Iar Mihai ştiuse asta de la început... De fapt, cu puţin înainte să înceapă. „Universul mă vrea mort”, îi spusese el. Iar apoi a spus: „o dată cu mine, o creangă se va desprinde din marele copac”. Mihai nu credea în Dumnezeu sau, cel puţin, nu în divinitatea prezentată şi explicată de o biserică sau alta. Dar credea în el, în capacităţile extrasenzoriale ale acestui om. Îl ajutase în multe cazuri. Îi arătase direcţii pe care înainte nici nu le văzuse. Şi întotdeauna ştia!

Sunetul unui clopot se auzi în depărtare. Era poate ultima oară când auzea acest sunet... Sau poate prima oară într-un lung şir ce va marca doliul pentru o lume aflată pe punctul de a dispărea. Dar cine să îşi mai bată capul cu clopotele când totul va începe să dispară... şi încă atât de repede.

Mihai se simţea liniştit. A făcut tot ce a putut, deşi a ştiut de la început că nu va putea schimba nimic.

Era o zi frumoasă, chiar dacă începuse luna decembrie, soarele strălucea, cerul era senin, aerul rece, dar nu geros... Vântul bătea din faţă pe aleea pe care mergea. Nu bătea tare, dar era îndeajuns pentru a pune în mişcare miile de frunze uscate, căzute pe jos. Parcă alergau spre el şi apoi îl ocoleau, depărtându-se în urma lui. Se simţea bine. Oare de ce? Liniştea dinaintea furtunii? Avea sentimentul că nimic nu îl poate atinge... de fapt nu pe el, ci mai degrabă planul universal. Şi acest episod va trece... aşa cum frunzele trec pe lângă el, fără să îl abată din drum. Ce-ar fi să mai treacă o dată pe la el, să mai stea de vorbă... despre ştiinţă, despre Dumnezeu, despre gânduri şi fapte... Despre nimic.

Apoi va merge acasă. Îşi va săruta soţia, îşi va îmbrăţişa băiatul. Avea doar trei ani şi oare în ce lume va trăi? Vor mai petrece puţin timp împreună...

Radan oprise într-o parcare pe autostradă. Toate capsulele erau la el. În Germania urma să predea două şi restul în Franţa. De acolo vor pleca către destinaţiile finale în Marea Britanie, Italia, Olanda, Spania... nu mai era treaba lui. Toată viaţa fusese pregătit pentru asta. Făcuse parte dintr-un grup de sinucigaşi pe când abia intrase în adolescenţă. Înainte să fie decisă folosirea lui a intervenit un armistiţiu şi a fost trecut la altă grupă. A învăţat să folosească arme, explozibil, să primească şi să transmită mesaje... A fost apreciat şi, în plus, a beneficiat întotdeauna de mare încredere din partea organizaţiei, mai ales că provenea dintr-un detaşament de sinucigaşi. Cineva care este gata să îşi dea viaţa în mod voluntar ar trebui să fie în stare de orice. Dar el mai era acelaşi sinucigaş? Se întrebase deseori acest lucru şi, cu mai mulţi ani în urmă, aflase răspunsul. Învăţase să iubească viaţa, nu numai a lui, ci viaţa în general. Fiecare fiinţă în parte reprezenta o minune şi acum i se cerea să facă... să participe la aşa ceva. Firea lui retrasă şi istoria fără pată în organizaţie îi făcuseră să îi încredinţeze o asemenea misiune, altfel...

Radan respiră adânc. Era singur în mica parcare, dotată doar cu un grup sanitar. În general, şoferii preferă să oprească în parcările mari, care dispun de staţie de alimentare, restaurant, magazin, motel... Mai trase o dată aer în piept. Vântul îi bătea în păr şi îi umfla haina. În copaci încă mai erau frunze verzi şi pe câmp iarba avea un aspect de luna septembrie... şi ce miros plăcut - aer curat, în mijlocul naturii. Chiar dacă la doi paşi este o autostradă.

Din clipa în care a primit mesajul a ştiut că este sfârşitul. Toată viaţa a avut impresia că amână inevitabilul, care ar fi putut să se producă cu mulţi ani în urmă. De atâtea ori a fost aproape să moară. Să îşi dea viaţa pentru ceva în care credea. Şi acum... tocmai acum când începuse să uite... începuse să trăiască.

Avea o casă, o iubită, un serviciu care îi plăcea. Începuse ca şofer la această firmă mare de transport, chiar dacă terminase facultatea. Nu a fost un lucru ieşit din comun. Şoferii de internaţional câştigă destul de bine, aşa că... Şi-a făcut treaba cât a putut de bine. Nu era un şofer slab, dar nici printre cei mai buni. Era liniştit şi răspundea întotdeauna politicos şi astfel a fost privit cu încredere de şefi. Poate şi faptul că nu umbla la motorină a ajutat. Oricum, de doi ani începuse să lucreze în dispecerat şi doar rareori mai pleca în cursă. Atunci când apărea vreo urgenţă sau când se plictisea prea tare de munca de birou şi îşi ruga şeful să îl lase să plece. Aşa cum a fost şi acum. Ce uşor a fost să îşi ducă misiunea la îndeplinire. Un camion oferă sute de locuri în care poţi ascunde lucruri, iar atunci când este vorba despre o firmă cunoscută este şi mai uşor.

Dar ce mai contau toate astea? Era mort, indiferent ce se întâmpla mai departe. Prins în capcana unei ideologii în care nu mai credea. Dacă ducea misiunea la capăt va fi prins de autorităţi şi atunci... Dacă încerca să fugă... Organizaţia l-ar fi găsit oriunde. Nu mai avea scăpare! Aşa stăteau lucrurile şi nu avea decât să se consoleze cu o viaţă plină. Mai plină decât a multora care ajung la bătrâneţe. A călătorit pe toate continentele, a văzut cele mai mari oraşe ale lumii, a învăţat atâtea lucruri. Sigur, întotdeauna era vorba de potenţiale ţinte, dar asta a făcut ca totul să fie şi mai intens. Fiecare secundă a fost trăită cu o încordare maximă a simţurilor, a percepţiei...

- A trecut deja o săptămână şi nu s-a întâmplat nimic. Nu pot găsi nicio explicaţie plauzibilă. Paul fusese mai activ şi mai implicat decât toţi ceilalţi în acest caz, iar în ultimele zile îşi stăpânea cu greu iritarea faţă de aparenta linişte, aproape detaşare a lui Mihai. Domnule, iar ştiţi ceva şi ţineţi doar pentru dumneavoastră. Mihai se hotărâse cu o zi înainte să îi povestească lui Paul despre el. Merita acest lucru, indiferent de ce se va întâmpla până la urmă

- Cu câţiva ani în urmă, am cunoscut pe cineva. El m-a ajutat de câteva ori la cazuri foarte complicate. Este greu de explicat, dar acest om ştie multe... sau simte multe.

Paul se uită cu atenţie în ochii lui Mihai.

- Acum râdeţi de mine? Mergeţi la vrăjitori?

- Te asigur că sunt cât se poate de serios. Şi în mod cert nu este un vrăjitor. Mai degrabă un mistic.

- Un profet?!

- Eu nu am reuşit încă să îi stabilesc categoria sau tipologia din care face parte. Important este că există şi că simte lucruri...

- Deci este o chestiune religioasă.

- Nu tocmai, deşi îmi închipui că este credincios. Mi-a spus odată că religia şi ştiinţa merg pe acelaşi drum, dar pleacă din poziţii diferite şi se apropie una de alta fără să îşi dea seama. În orice caz, din explicaţiile lui, atât cât a vrut să îmi spună, Universul este plin de vibraţii, care determină orice mişcare, orice schimbare. El simte aceste vibraţii şi practic vede viitorul. Cam asta ar fi pe scurt. A simţit criza acesta înainte să se întâmple şi acum... Se pare că a apărut o speranţă.

- Nu înţeleg. Paul încă nu era convins că nu se face o glumă pe seama lui.

- Nici eu nu înţeleg prea multe, dar din ce mi-a spus...

Mihai îşi readuse în minte scena. Cu două zile în urmă îi mai făcuse o vizită. Afară începuse deja ninsoarea şi viscolul. Gerul fusese cumplit în ultimele zile, mai ales noaptea. Fulgii de zăpadă îl loveau în faţă, înainta încet, mai mult din cauza gândurilor întunecate decât a vremii. Şi atunci l-a văzut. Era în faţa uşii, pleca... un pas, doi... Totul părea să se desfăşoare cu încetinitorul. Pe acoperiş, zăpada strânsă peste noapte s-a pus în mişcare... aluneca spre margine, iar ţurţurele de gheaţă de la streaşină avea peste un metru lungime. Totul era atât de clar... şi nu putea face nimic, doar să privească. Făcuse doi paşi de la uşă şi s-a oprit chiar sub ţurţure... zăpada l-a dislocat şi acesta a căzut. În timp ce ţurţurele cădea, lumea a căpătat din nou viteza normală, aşa că Mihai abia a putut percepe al treilea pas. Trebuie să-l fi făcut, având în vedere că ţurţurele a căzut la câţiva centimetri în spatele lui şi i s-a spart la picioare. „Universul m-a vrut mort, dar am fost salvat”, i-a spus ulterior.

- Mi-a spus că o vibraţie puternică s-a propagat prin Univers şi a lovit Pământul în două puncte, acum şi cu 70 de ani în urmă. Însă ceva a făcut ca efectele să nu fie atât de catastrofale pe cât puteau fi - o vibraţie mică, pe care nu a simţit-o până... era aproape să moară şi această vibraţie l-a împins să facă un pas... şi a scăpat... şi aşa a ştiut. Sunt speranţe.

Pentru Paul totul era straniu. Nu ştia dacă era cazul să mai întrebe ceva. Oare Mihai o luase razna? Nici măcar nu se putea gândi la o asemenea posibilitate. Cel puţin pe moment ar fi preferat să treacă peste această discuţie ca şi cum nu ar fi existat.

Mai târziu însă, chiar în aceeaşi zi, avea să se gândească cu toată puterea la acea vibraţie mică, care îi salvase, şi la originea ei. Şi pentru prima dată în ultimii 15 ani avea să intre într-o biserică şi să aprindă o lumânare. Şi să se roage aşa cum nu o făcuse niciodată. Credea.

Aproape în fiecare zi, Manase se obişnuise să se gândească la bilanţul propriei vieţi. Se gândea că aşa este normal pentru o persoană care a depăşit 90 de ani. Îşi trăise viaţa cum putuse el mai corect, respectând rânduielile religioase şi omeneşti. Se opri, ca de obicei, puţin mai mult, asupra perioadei din lagăr, din timpul războiului. Şi acum considera, cu aceeaşi ardoare ca şi atunci, că Dumnezeu îl ocrotise. Mai ales în acel moment când... a fost o scurtă buluceală, s-a împiedicat... a fost îmbrâncit... A ajuns în grupa care a plecat la muncă... ceilalţi, la camera de gazare. Când evoca aceste amintiri, se oprea pentru a spune mai multe rugăciuni. După război, Manase emigrase în America şi se stabilise la New York. S-a căsătorit, a avut patru copii, doi mai trăiau, zece nepoţi, şi deja doi strănepoţi... Atâtea motive să fie recunoscător pentru viaţa sa. Îşi aminti şi acel moment de cumpănă... să fi trecut vreo 15 ani de atunci. Era deja bătrân şi nu i-ar fi părut rău să moară. Oricum, se bucura că a scăpat. Aştepta la o trecere de pietoni şi copilul a fugit de lângă el. A reacţionat fără să gândească - l-a prins din urmă şi au stat între benzi până s-au oprit maşinile. S-a găsit el un biet bătrân să facă pe viteazul. Cât s-a bucurat mama copilului, şi toată lumea a fost entuziasmată. Au scris şi în ziare... Ce folos. A încercat să ţină legătura cu acea familie. La câteva luni, părinţii au divorţat, iar copilul a luat-o pe căi greşite. A început cu drogurile şi, ultima dată când s-a interesat, era în închisoare. Ce mai faptă bună... Manase îşi amintea tot mai rar de acest eveniment şi, de fiecare dată, îi lăsa un gust amar. Avea atâtea lucruri bune de evocat, nu era nevoie să se întristeze din cauza acestui eşec.

Radan pregătise totul. Practic, hotărârea fusese luată cu mulţi ani în urmă, când a ştiut că nu este un sinucigaş şi nici un terorist. Şi totuşi, iată-l pregătit să se sinucidă, dar de această dată pentru a salva multe vieţi, nu pentru a le curma. Se gândea cât de ironică era viaţa. În fine, urma să pară un accident, un incendiu apărut la sistemul de încălzire al cabinei, care surprinde şoferul în somn. Marfa inflamabila va ajuta şi ea. Oricum, nu va mai rămâne nimic din capsule. Se asigură că fiecare detaliu este aranjat şi înghiţi pastila. În cabină era cald, patul moale... mai apucă să viseze câteva secunde la viaţa trăită, la America, locul unde, cândva, ar fi vrut să se stabilească.

New York-ul atât de ameţitor pentru cei mai mulţi, pentru el era ca o carte deschisă. Îşi amintea fiecare detaliu, fiecare stradă... Avea întipărit totul în minte, deşi trecuseră 15 ani de când îl vizitase singura dată. Ar putea face şi acum un portret robot detaliat cu faţa copilului care fusese salvat pe trecerea de pietoni... Avea şase sau şapte ani. Atât de inocent, iar maşinile treceau cu viteză mare - forţe implacabile, gata să frângă, ca pe o crenguţă, o viaţă plăpândă ce le-a ieşit în faţă. Dacă se gândea mai bine, acesta fusese poate primul moment care îl făcuse să privească viaţa cu alţi ochi.

Turnul Babel
(Fraţii)
de Radu Borcescu

- Atâta răutate!

- Despre ce vorbeşti? Asta nu este răutate. Dimpotrivă, fac doar ceea ce trebuie făcut. Dacă vrei să judeci în termeni de bine şi rău, mai degrabă ceea ce fac este un lucru bun. Eu lupt împotriva dezordinii, eu îi ajut pe cei nevolnici şi prin reguli opresc violenţa. Eu vindec bolnavii şi aduc siguranţă pentru toată lumea. Eu protejez visele oamenilor şi mă asigur că tot ceea ce se construieşte nu se dărâmă. Pacea dăinuie datorită mie.

- Tu aduci ordinea, dar opreşti diversitatea. Visele protejate sunt cele gândite de tine şi ce lucru bun aduc ele, decât servirea marelui tău proiect...? Vindeci bolnavi care s-au îmbolnăvit din cauza construcţiei tale. Combaţi violenţa, care însă creşte tot mai mult, iar pacea... Oare războaiele nu au apărut ca urmare a turnurilor tale? Tot binele construit de tine a adus, până la urmă, mai mult rău. Tu transformi totul în cărămizi pentru a-ţi construi preţiosul turn. Nu te temi de Dumnezeu? Cât crezi că îţi va mai permite să te joci cu creaţia Lui.

- De ce să mă tem de Dumnezeu? El mă iubeşte, doar sunt copilul Lui. Şi am să îţi spun ceva ce nu o să îţi placă - ştiu sigur că pe mine mă iubeşte mai mult. Poate că acţiunile mele duc la unele accidente, dar întotdeauna învăţ şi devin tot mai priceput. Dumnezeu mă ajută să o iau de la capăt şi nu mă ceartă. Chiar cred că mă încurajează. Poate pentru El sunt nişte pozne la care zâmbeşte. Tu nu-I aduci nici o bucurie. Da, ştiu, am mai auzit de testul umilinţei, dar pe mine nu mă interesează. Cum? Când pot face lucruri aşa măreţe, să opresc totul pentru a fi umil? Niciodată!

- Dumnezeu iubeşte totul, dar atunci când duci lucrurile prea departe... Ai uitat de Turnul Babel?

- Ce ştii tu? Turnul nu a căzut din cauza cutremurului. Cataclismul nu a fost decât finalul unui proiect aproape perfect... Am fost atât de aproape. Cărămizile erau aşezate cu atâta pricepere. Dar... Crezi că este uşor să ridici construcţia atât de sus? Mai întâi trebuie gândit materialul de construit iar materialul gândit atunci este la fel de bun şi astăzi - bogăţia. Destul de răspândită pentru a fi cunoscută de toată lumea şi destul de rară pentru a fi râvnită. Ştiu că tu crezi că sclavii au fost problema. Greşit! Poate că mulţi sclavi îşi doreau libertatea, dar niciunul nu se gândea la dispariţia sclaviei. Fiecare era preocupat doar de persoana lui. Nici ultimul dintre oameni nu şi-ar fi dorit ca turnul să cadă. Poate trecerile prea rare şi prea dificile de pe un nivel pe altul au dus la apariţia problemelor, dar cauza dezastrului a fost calicenia şi mândria duse la extrem. Cât de repede şi-au pierdut simţul realităţii cei din vârful turnului. S-au crezut fără sfârşit. Aroganţa şi prostia lor au adus sfârşitul. Turnul era deja foarte înalt şi în permanenţă trebuiau contrabalansate mişcările de înclinare. Dar ei credeau că pot face tot ce doresc, că nimic nu se poate întâmpla şi, în plus, blocau orice fel de acces la ultimele nivele. M-am bucurat să îi văd prăbuşindu-se, o meritau. Mi-au distrus turnul!... Ce eră glorioasă? Îţi aminteşti caravanele care soseau necontenit din toate colţurile lumii? Cu toţii doreau să lucreze cu turnul, să slujească turnul. Câtă putere şi bogăţie... Şi pe toate le-am dăruit oamenilor. Turnul însemna tot ce e bun. Binele şi răul erau în funcţie de turn: bine pentru turn sau rău pentru turn - restul nu conta. Turnul reprezenta tot ce merita atenţie: gândurile în afara turnului erau pierdere de vreme, faptele în afara turnului erau copilării... Turnul le-a oferit scopul vieţii, le-a dat o misiune, le-a dat o limbă prin care să se înţeleagă cu uşurinţă. Nicicând nu a existat atâta unitate. Am înălţat nivel peste nivel, am creat ordine. Şi tocmai cei care au primit cel mai mult au stricat totul. Nu le lipsea nimic, de fapt aveau mult mai mult decât aveau nevoie, decât îşi puteau imagina că au nevoie... Dar minţile lor perverse erau nesătule, întotdeauna în căutare de mai mult. Aveau totul şi, deci, toate motivele să se ocupe de turn. Dar nu, ei se gândeau cum să îşi umple cămările şi aşa pline, să se sature, deşi nu mai simţeau nimic de la atâta mâncare şi răsfăţ.

- Eu îmi amintesc cutremurul. În urma lui nu a mai rămas cărămidă peste cărămidă. Cei care au supravieţuit s-au răspândit în toate zările. Limba turnului, de care eşti atât de mândru, nu a mai avut nici un sens. Om cu om nu se mai puteau înţelege. Îmi amintesc disperarea, scrâşnetul dinţilor, frica de a trăi, pentru că nu ştiau să trăiască. Cei mai mulţi erau doar nişte cochilii, nu mai puteau să simtă, să judece singuri. Turnul îi golise de fiinţa lor lăuntrică. Acesta a fost, de fapt, darul tău. Şi oare, nu acelaşi lucru se întâmplă şi acum?

- Diferenţele sunt mari. Acum cu toţii fac parte din turn. Atunci, pentru majoritatea, era dificil şi să se apropie de turn. Turnul acesta este mai mare, mai solid şi mişcările de pe un nivel pe altul sunt facile. Pot duce astfel pe cei valoroşi acolo unde am nevoie de ei. Nimeni nu mai e „bătut în cuie”, iar rezultatele sunt cele care contează.

- Despre ce rezultate vorbeşti?

- Înălţarea turnului, bineînţeles. Fiecare are misiunea de a-l înălţa şi, când nu mai face asta, este dat la o parte.

- Se va prăbuşi şi acesta, doar că va fi o cădere mai zgomotoasă! Nu ai înţeles că orice ridicare presupune o scufundare în altă parte? Marea bogăţie cu ajutorul căreia îţi construieşti turnul aduce, în acelaşi timp, o mare sărăcie! „Visele” împlinite înseamnă pentru oameni pierderi pe care, la un moment dat, le vor înţelege, şi atunci...

- Le dau ceea ce îşi doresc. - Le-ai ascuns alternativa. I-ai păcălit! Lipsa adevărului sugrumă viaţa.

- Le-am oferit succesul garantat, dacă respectă regulile. Şi sunt încântaţi. Tu ai vrea să îi las pe un drum ce duce aproape sigur la eşec.

- Un drum care oferă şansa împlinirii.

- Calea mea e dreaptă. Ştiu ce fac. Vorbeşti despre adevăr, dar ce este adevărul? O iluzie pe care orice om de bun simţ o acceptă ca atare. Am văzut ce face adevărul. I-am văzut pe cei care îşi închipuie că adevărul lor este scutul lor. Transformă o percepţie de moment în adevărul universal. Apoi fac şi confuzia de a crede că adevărul şi dreptatea merg împreună, iar rezultatul este cumplit. Nimic nu se mai mişcă pentru că adevărul static perceput de ei blochează orice acţiune, orice construcţie. Duri ca piatra, lipsiţi de umanitate, aceştia sunt cei mai „buni” demolatori ai erelor. Adevărul este profund şi în mişcare - nimeni nu îl poate controla, nimeni nu îl poate pătrunde adevărul este viu şi dominator. Dacă vrei să ai de-a face cu adevărul, nu mai poţi fi liber. Adevărul te umileşte şi face din tine ce vrea el, niciodată ce îţi doreşti tu. Îţi ia totul şi nu îţi oferă nimic. Ştiu, sunt şi excepţii. I-am văzut pe cei care au îmbrăţişat adevărul, îi cunosc şi pe ei. Sunt ca un izvor dătător de viaţă... Dar ce folos, sunt atât de puţini. Întotdeauna au fost puţini, în toate erele. Nu pot aduce decât confortul celor câţiva care îi înconjoară. Turnul are milioane, miliarde de oameni, nu se poate baza pe ei. Şi, de altfel, aceştia nu vor să aibă de-a face cu treburile turnului, ei lucrează la propria construcţie, pe care nimeni nu o înţelege. Pare o construcţie mică, neînsemnată, dar care totuşi nu se sfârşeşte niciodată - se pare că, de-a lungul istoriei, cu toţi au avut şi au în continuare acelaşi proiect minuscul. Şi au şi propria limbă sau, mai bine spus, propriul mod de comunicare. Folosesc cuvinte la fel ca şi turnul, dar acestea înseamnă prea puţin. De fapt, transmit ceva... Ceva ce se adresează direct fiinţei. Unii îi spun har. Nu contest avantajele acestui mod de a comunica, dar un sistem de comunicare trebuie să fie accesibil. Or acest har nu îl înţelege nimeni şi nici nu poate fi controlat. Cum poţi construi ceva având la bază un limbaj care nu poate fi învăţat? Viaţa tuturor ar deveni o aşteptare pentru acest dar, pe care cei mai mulţi dintre ei nu îl vor primi. Încerci să înveţi o limbă, iar la sfârşitul unei vieţi de trudă descoperi că eşti mut. Nu ar fi prea convingător pentru oamenii turnului. O să îmi spui acum că aceşti posesori de har sunt mai mult decât par, că lumea şi poate întregul univers se sprijină pe umerii lor, că în momentele cataclismelor, atunci când turnurile mele au fost zguduite sau distruse, numărul lor era mai mic decât de obicei. Dar numărul lor este întotdeauna mic. A putut vreodată cineva să îi numere? Acestea sunt doar legende. În turn, faptele contează, dovezile palpabile, argumentele convingătoare. Şi totul este gândit pentru a aduce prosperitate pentru cât mai mulţi.

- Şi totuşi... Faci atât de mult rău.

- Poate... Oricum, la final, totul este bun.

Călătorie spre esenţă
de
Radu Borcescu

Privea pe fereastră către luminiţele palide care abia se zăreau. Oare chiar se mai vedea lumina ultimelor stele sau era doar în imaginaţia lui?

Acestea erau singurele momente în care îşi permitea să se lase purtat de gânduri... se întreba care era scopul - al lui, al oamenilor, al vieţii în general. Era totul doar o întâmplare banală, o combinaţie norocoasă de factori care au dus la evoluţia Universului către... Care au făcut să apară fiinţe inteligente, fiinţe care să îşi depăşească şi chiar să îşi părăsească în final condiţia... Cel mai probabil este doar o întâmplare. Altfel, de ce ar fi dorit Universul sau Forţa creatoare sau Fiinţa arhitect aşa ceva? Fiecare lucru din Univers pare să aibă un scop, fiecare element este legat de celelalte şi se influenţează unele pe altele... inteligenţa însă, capacitatea acesteia de a ajunge atât de departe, de a schimba şi evita condiţionările obişnuite... pare să fie ieşită din schemă. Dar poate totul este doar o întâmplare şi atunci, scopul şi-l trasează fiecare... şi totuşi, ceva lipseşte.

O lumină roşie, însoţită de un bip slab, dar inconfundabil, pâlpâi de două ori pe panoul de lângă uşă, punând capăt şirului de gânduri pe care îl urma căpitanul Raiad. Fără semnalul sonor, însemna că este aşteptat pe puntea de comandă, însă luminile însoţite de bip reprezentau o urgenţă.

Căpitanul părăsi imediat camera concomitent cu gândurile nesigure. Era de zece ani căpitanul navei Nabucodon, o onoare la care nimeni nu putea spera până să devină un fapt, iar Raiad îşi îndeplinea sarcinile cu îndemânare şi pricepere, fără să ascundă totodată, nici faţă de el, nici faţă de alţii, satisfacţia pe care i-o dă poziţia ocupată.

Căpitanul lui Nabucodon nu îşi putea permite să greşească, nu îşi putea îngădui să fie nesigur şi nu îşi putea pierde concentrarea vreun moment. Controlul exercitat asupra celorlalţi reprezenta elementul cheie. Deşi nu fuseseră scrise în această formă, cam aceasta era esenţa fişei postului pentru căpitanul navei. Şi era firesc să fie aşa, dacă analizai misiunea în care porniseră.

Liftul se opri lin la nivelul punţii de comandă, iar uşile se deschiseră rapid, dar fără zgomot. Ofiţerii prezenţi îşi salutară căpitanul - îl aşteptaseră şi se putea simţi o anumită încordare. Raportul fu prezentat de Asra, ofiţerul însărcinat cu scanarea spaţiului îndepărtat. Asra era descendent al unei familii originare dintr-una din Galaxiile Antenelor şi unul dintre puţinii extratereştri aflaţi la bordul Nabucodon.

Nu fusese nici o discriminare, misiunea Nabucodon fusese concepută de oameni, însă la acest proiect ambiţios contribuiseră toate galaxiile afiliate la Confederaţie. Însă se considerase că o prea mare varietate de specii la bord şi în număr echilibrat ar putea reprezenta un factor de risc. Astfel, majoritatea locuitorilor Nabucodon erau oameni. Oricum, acest aspect conta prea puţin. Nabucodon era cel mai important proiect al Confederaţiei Intergalactice - găsirea capătului Universului şi cartografierea exactă a acestuia, stabilirea corectă a dinamicii universale, plus alte mii de experimente ce avuseseră loc şi continuau să aibă loc... Acest proiect demonstra supremaţia fiinţelor raţionale în Univers, capacitatea de a controla cu precizie mediul înconjurător până la distanţe incredibile... Era culmea civilizaţiei, iar Raiad precum şi ceilalţi ofiţeri reprezentau a treia generaţie aflată la comanda navei.

Prima generaţie fusese cea care participase la lansare. Ce moment! În întreaga Confederaţie aceasta a fost ştirea cea mai importantă timp de săptămâni, chiar luni... Bunicii lui Raiad erau elevi în acea vreme şi au fost selectaţi. S-a considerat că, pentru a avea şanse cât mai bune de reuşită, Nabucodon trebuia să aibă din start o comunitate perfect funcţională. Practic, încă de la început, nava a funcţionat ca un imens oraş, sau chiar o ţărişoară, cu instituţii, şcoli, fabrici, centre de cercetare, agricultură etc. Peste 700.000 de oameni plecaseră atunci, de la bebeluşi şi până la oameni în vârstă, iar astăzi la bord se aflau urmaşii acestora. Numărul se păstrase relativ constant - erau programe eficiente menite să evite derapaje periculoase, în sensul creşterii sau descreşterii populaţiei.

Mare parte din perioada primului căpitan, călătoria se desfăşurase „la vedere”. Comunicarea cu Centrul se făcea direct iar canalele publice de comunicare au fost şi ele disponibile multă vreme. Apoi a urmat „tăcerea”. Galaxiile Confederaţiei au rămas mult în urmă şi singura metodă de comunicare rămăsese trimiterea ţintită a mesajelor către Centru, însă foarte puţine răspunsuri veneau înapoi. Era firesc şi acest aspect fusese gândit de la început. Pentru Nabucodon era simplu să ţintească corect poziţia Centrului pentru trimiterea mesajelor, însă, în sens invers, lucrurile deveneau mult mai complicate. Chiar dacă ştiau ce îi aşteaptă, în timpul celui de-al doilea căpitan a existat ceea ce a devenit cunoscut drept „Revolta singurătăţii”. Mulţi călători au cerut atunci ca nava să se întoarcă în spaţiul cunoscut. Ce sens avea toată această întreprindere, care, în cel mai bun caz, nu avea să ajungă nicăieri, se întrebau ei. Căpitanul, ofiţerii şi consilierii reuşiseră să aplaneze conflictul înainte să se ajungă la violenţă. Raiad credea, la fel ca unii istorici şi analişti de pe Nabucodon, că un rol important îl jucase şi descoperirea „saltului”. Cercetătorii au descoperit chiar în acea perioadă o modalitate de creştere spectaculoasă a vitezei. Practic, prin noua tehnologie, se puteau face salturi de peste o sută de ani lumină la anumite intervale de timp.

Nabucodon înglobase încă de la început cea mai modernă tehnologie disponibilă ìn Confederaţie, în plus dispunea de laboratoare de ultimă generaţie şi alte facilităţi capabile să asigure în timp îmbunătăţirea performanţelor navei. Astfel, s-a avut în vedere ca tehnologia de pe Nabucodon să nu sufere niciodată de uzură morală. Dar descoperirea „saltului” a reprezentat ceva major, la care prea puţini se aşteptau. O sută de ani lumină într-o clipă! În acel moment, a devenit clar că proiectul Nabucodon avea un impact important asupra destinului Confederaţiei Intergalactice şi, în plus, cu o asemenea viteză, toţi au simţit că misiunea de a ajunge la capătul Universului se transformase într-o excursie de plăcere. Raiad avea nouă ani atunci şi îşi amintea bine sentimentul de reuşită care umpluse nava la cote maxime. Nimeni nu mai pomenea de revoltă, de întoarcerea navei către spaţiul cunoscut.

Însă, Universul era mai mare decât anticipaseră atunci!

- Am detectat ceva solid în faţă, la aproximativ trei sute de ani lumină, a spus Asra.

- Asta este tot?

- Este ceva mare, foarte mare, completă ofiţerul.

- Despre ce dimensiuni discutăm, dă-mi cifre. Raiad era deja uşor iritat de comunicarea aparent lipsită de profesionalism. Suntem la comanda celui mai important experiment din Univers, mă aştept ca fiecare dintre noi să demonstreze în fiecare clipă că îşi merită locul pe care îl ocupă.

- Îmi pare rău, domnule căpitan, dar nu am putut determina natura obiectului şi nici dimensiunile. Se întinde pe toată suprafaţa de scanare... nu-i găsesc marginile.

- Poftim?! Lui Raiad nu-i venea să creadă - un perete imens în mijlocul Universului. Cum era posibil aşa ceva. Ce credeţi că ar putea fi?

Urmă un moment de tăcere. Raiad îşi dădu seama că toţi erau uimiţi. Primul care vorbi fu Talal.

- Poate este o planetă gigant sau o stea.

Talal făcea parte dintr-o familie de exploratori. Strămoşii săi puseseră bazele primei colonii umane din Lentilele lui Huchra, o galaxie neprimitoare, dar care se dovedise extrem de bogată în substanţe rare.

Bineînţeles, la ce altceva s-ar fi putut gândi urmaşul unor exploratori - o planetă pe care să o colonizeze şi, eventual, să îi dea propriul nume, lui Raiad i se părea stupidă ideea.

- Mai degrabă o întreagă galaxie închistată într-o substanţă solidă sau vreo zece galaxii, dacă luăm în calcul dimensiunea scanată până acum. Prin acest comentariu, Asra îl scuti pe Raiad de a-şi exprima cu voce tare gândul. Era evident că nu este vorba despre o planetă. Asra continuă: Ceea ce este şi mai interesant este că nu reuşesc să îi determin masa. Deşi dimensiunile sunt atât de mari, nu pot detecta nici un fel de forţă gravitaţională. Este lipsit de logică.

- Atunci ce este?

- Poate că...

Dalin era cel mai apropiat prieten al lui Raiad. Se cunoşteau din primele clase ale şcolii şi aproape toată pregătirea o parcurseseră împreună, umăr la umăr. Ar fi putut fi el căpitan... Familia lui Dalin locuise pe legendarul Pământ, ca şi familia lui, iar Nabucodon fusese aventura vieţii lor.

-... pământ!

Raiad, la fel ca toţi ofiţerii prezenţi pe puntea de comandă şi la fel ca majoritatea călătorilor, nu cunoscuseră altă viaţă decât cea de pe navă. Pământul, celelalte planete locuite, constelaţii, galaxii, Confederaţia, toate reprezentau cursuri parcurse în programul de pregătire, aplicaţii multimedia menite să îi ţină aproape de ceva de care se depărtau în fiecare secundă.

Sigur, Dalin se gândea la misiune. Cu toţii o făceau. Acesta putea fi „Capătul Universului” sfârşitul misiunii şi întoarcerea acasă, dacă mai exista o casă pentru ei...

Cât de tulburător poate fi momentul în care credinţa şi evidenţa se întâlnesc. Raiad credea în misiunea Nabucodon... credea în găsirea „capătului”. Totuşi, nu îşi închipuise ceva de genul acesta. Îşi imaginase altceva. Îşi amintea de istoria străveche a omenirii, de frumoasele poveşti - legenda lui Columb şi descoperirea Americii... Înaintau de atâta vreme într-un spaţiu gol, ultimele galaxii rămăseseră de mult în urmă, iar Raiad considerase că, după atâta „pustiu”, vor descoperi o nouă aglomerare de galaxii. Poate cu viaţă pe unele dintre planete şi chiar fiinţe inteligente. Ar fi putut fi pionierii şi ambasadorii Confederaţiei în teritorii necunoscute, ar fi umplut nava cu lucruri necunoscute în galaxiile Confederaţiei şi s-ar fi întors... Sigur, el nu ar mai fi apucat momentul glorios al primirii ar mai fi fost nevoie de încă o generaţie, poate două, în ciuda vitezei pe care o puteau dezvolta - dar ce conta? A ştiut dintotdeauna că viaţa lui era menită să se desfăşoare în întregime pe nava Nabucodon. Dar aşa? Să te întorci din cea mai importantă misiune pe care ar putea cineva să o aibă cu un rezultat atât de sec, de banal - am găsit capătul Universului, este un zid de care nu se poate trece!

- Îmi dau seama că fiecare dintre voi se gândeşte la posibilitatea de a fi ajuns la capătul misiunii noastre... Totuşi, vă cer să analizaţi lucrurile raţional. Realizăm încă două salturi - la o distanţă de o sută de ani lumină, senzorii ar trebui să ne dea mai multe informaţii despre natura obiectului. Locuitorii navei trebuie anunţaţi şi ei. Este o descoperire importantă, însă deocamdată nimic special, doar canalele obişnuite de informare, iar comunicatul să nu conţină referiri la „capătul Universului”.

Tehnologia avansase mult la bordul Nabucodon chiar şi după descoperirea „saltului”. Astăzi, două salturi se puteau realiza în condiţii de siguranţă în mai puţin de zece minute. La început era nevoie de cel puţin zece zile între salturi pentru pregătirea motoarelor, determinarea poziţiei curente şi a celei viitoare.

Trecuseră deja 43 de zile de la descoperirea „capătului”, se apropiaseră chiar şi la mai puţin de zece ani lumină, dar nu aflaseră nimic nou. Substanţa era solidă, compactă şi adâncă - senzorii pătrundeau prin ea câţiva ani lumină şi nu sesizau nici o fluctuaţie. Şi, totuşi, gravitaţia lipsea... Era, poate, capătul Universului, dar părea să nu facă parte din acest Univers. Întreaga populaţie a navei urmărea informaţiile despre zid. Existau deja speculaţii despre iminenta întoarcere acasă, iar purtătorul de cuvânt al punţii de comandă participa în fiecare zi la emisiuni ale televiziunilor interne, chiar dacă spunea de fiecare dată acelaşi lucru.

Nabucodon continuase să realizeze salturi de-a lungul peretelui şi nu înregistrase nimic nou. Raiad hotărâse să încerce ceva nou: ordonase apropierea navei de zid. Deja distanţa era atât de mică încât se deplasau cu viteză subluminică.

- Continuaţi să scădeţi viteza pe măsură ce ne apropiem.

- Suntem deja la sub o mie de mile căpitane.

- Opriţi motoarele! Trimiteţi sondele. Dacă senzorii nu ne pot spune ce avem în faţă, atunci vom încerca un contact direct şi dacă sondele nu semnalează vreun pericol sunt hotărât să ating cu mâna acest zid. Căutaţi patru voluntari pentru o scurtă călătorie cu naveta. Voi conduce chiar eu misiunea. Cât voi lipsi, Dalin preiei comanda.

- Raiad, crezi că este înţelept să părăseşti nava tocmai într-un asemenea moment.

- Acolo ar putea fi capătul Universului. Crezi că aş putea să decid întoarcerea spre casă fără să îl ating cu mâna mea înainte? Oricum, nu îmi propun să pierd vre...

- Domnule căpitan, înregistrez schimbări în suprafaţa zidului! Scanerele indică o adâncitură... în creştere.

- Intraţi în faza de alertă - Gradul unu. Asra, ţine-mă la curent cu tot ce înregistrezi.

- Zidul pare să se adâncească chiar în faţa noastră cu o viteză extraordinară. Însă nimic altceva nu se întâmplă... De fapt... toţi senzorii arată că stăm pe loc, însă distanţa dintre noi şi zid se micşorează. Mă refer la partea de zid care nu este afectată de adâncitură. Parcă am fi traşi înăuntru, dar fără să înregistrez vreo mişcare. E ca şi cum zidul ar veni spre noi.

- Pregătiţi-vă pentru un salt complet înapoi. Porniţi motoarele. Vreau să ne îndepărtăm puţin, dar cu viteză redusă deocamdată. - Continuăm să ne apropiem. Practic suntem deja în dreptul zidului... Am intrat în adâncitură, iar capătul ei a ajuns la peste doi ani lumină. Diametrul este, de asemenea, în creştere.

- Impresionant. O depresiune în zid care se măreşte atât de mult. Activaţi toţi senzorii la capacitate maximă. Vreau să înregistrăm tot ce se întâmplă. Pentru moment putem intra puţin în depresiune, iar la cel mai mic semn de pericol, dacă depresiunea începe să se micşoreze sau îşi încetineşte creşterea, facem saltul înapoi. Asra, continuă să scanezi.

În următoarele ore, depresiunea a continuat să crească într-un ritm tot mai accelerat, iar Nabucodon se afunda tot mai mult, deşi senzorii arătau că stau pe loc.

- Diametrul depresiunii a depăşit 20 de ani lumină, iar adâncimea... depăşeşte raza senzorilor.

- Cât mi-aş dori să ştiu ce se întâmplă acolo... Asra verifică încă o dată viteza noastră relativă faţă de zid.

- O clipă... Suntem deja mult în interior... este greu de estimat viteza exactă, pereţii depresiunii continuă să se depărteze repede... După calculele mele, am depăşit viteza luminii.

- Incredibil! Totuşi, ştim încă prea puţine despre acest fenomen şi nu putem risca. Faceţi un salt scurt înapoi până la intrarea în depresiune.

În 15 secunde, ofiţerii calculară distanţa corectă şi executară saltul.

- Am ieşit din depresiune?

- Nu căpitane, senzorii arată că suntem tot în depresiune... chiar am înaintat... şi viteza creşte exponenţial.

- Salt maxim înapoi!

În cinci secunde saltul a fost efectuat.

- Asra?

- Suntem tot în depresiune. Saltul pare să ne fi ţinut în loc, dar cum...

- Pregătiţi un nou salt! Între timp, deschideţi un canal de comunicare către întreaga navă.

- Canalul este deschis, căpitane.

- Vă vorbeşte căpitanul Raiad. După cum ştiţi am continuat în ultimele zile cercetarea zidului. În ultimele ore am descoperit o depresiune în zid, care se măreşte într-un ritm accelerat. Nabucodon a fost captată în această depresiune şi întâmpinăm dificultăţi în a ieşi. La ora actuală, nu există nici un pericol care să ameninţe integritatea navei. Vă vom ţine la curent cu evoluţia situaţiei.

Pe navă, existau persoane care resimţeau anumite senzaţii (un fel de ameţeală specifică) în urma salturilor, iar Raiad nu dorea să creeze panică, ceea ce cu siguranţă s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut anunţul după câteva salturi succesive la intervale scurte. În plus, considera că locuitorii Nabucodon sunt exploratori şi merită să ştie tot ce se întâmplă cu nava, chiar dacă, în majoritat, duceau vieţi obişnuite, probabil cu nimic diferite de cele ale locuitorilor de pe oricare dintre planetele Confederaţiei.

- Saltul este pregătit? Raiad ştia că mai era nevoie de câteva minute, dar analiza oportunitatea asumării unor riscuri suplimentare. Timpul de pregătire a salturilor putea fi scurtat, dar se pierdea din acurateţea destinaţiei. Iar atunci când faci saltul într-un tunel... chiar şi cu un diametru atât de generos (probabil depăşea deja 50 de ani lumină). Nu avea sens să rişte, cel puţin nu încă.

Asra îi întrerupse şirul gândurilor.

- Senzorii indică o posibilă ieşire în faţă.

- O ieşire către ce?

- Pare a fi spaţiu liber...

- Îndreptaţi nava către el!

În câteva minute, Nabucodon ieşea din adâncitură.

- Daţi-mi date despre poziţia noastră! Ne-am întors înapoi printr-o altă ieşire? Talal consulta computerul de cartografiere a spaţiului.

- Computerul arată că suntem exact în partea opusă a zidului. Am trecut dincolo. O tăcere grea se lăsă între ofiţerii de pe punte.

- Deci nu era...

- Domnule căpitan, senzorii indică o navă... sunt câteva nave în jurul nostru la câteva zeci de mile distanţă.

- Alertă de gradul trei. Cum de nu le-ai văzut până acum?

O analiză ulterioară avea să explice întârzierea în depistarea navelor necunoscute - în primul rând, situaţia încordată pe care abia o traversaseră îi marcase pe toţi cei prezenţi pe punte, iar toată concentrarea (umană şi tehnică) mersese către senzorii de mare distanţă şi, în plus, navele străine erau realizate din materiale necunoscute, iar computerul avusese întârzieri în interpretarea informaţiilor.

În ceea ce priveşte alerta, gradul trei era nivelul standard pentru întâlnirea cu o civilizaţie necunoscută având acelaşi stadiu de dezvoltare sau unul superior. În mare, presupunea că toţi cei cu sarcini în navigarea Nabucodon precum şi în chestiunile de securitate externă şi internă erau mobilizaţi, iar întreaga populaţie era avizată cu privire la întâlnirea cu fiinţe necunoscute. Practic, gradul trei oferea căpitanului posibilitatea de a acţiona destul rapid în caz de urgenţă atât în exteriorul navei, cât şi în interiorul acesteia, fără a recurge (cel puţin în această fază) la acţiuni cu potenţial provocator. Chiar dacă nava ar fi fost scanată de către fiinţele necunoscute, acţiune probabilă la întâlnirea cu o civilizaţie superioară tehnologic, s-ar fi observat că populaţia Nabucodon îşi continuă în mod netulburat activităţile uzuale. Ultimele două nivele de alertă aveau legătură cu eventuale conflicte deschise. Gradul patru presupunea ocuparea poziţiilor de luptă pentru întreaga populaţie a navei. Fiecare persoană era înarmată, activităţile curente erau întrerupte, se formau patrule speciale ale forţelor de securitate pentru interiorul navei, iar bateriile pentru lupta exterioară erau activate. Gradul cinci presupunea angajarea efectivă în luptă. Raiad nu avea nevoie să îşi amintească cursurile din timpul Academiei pentru a înţelege că activarea gradului patru de securitate ducea cel mai adesea la gradul cinci şi spera ca niciodată să nu ajungă într-o asemenea situaţie.

În următoarele ore, Nabucodon şi navele străine s-au angajat în efortul de a crea puntea comună pentru comunicare. Nabucodon dispunea de un program standard de comunicare menit să faciliteze înţelegerea limbii şi civilizaţiei Confederaţiei, încă de la lansare, iar acest program fusese îmbunătăţit permanent de specialişti, chiar dacă, în general, se credea că nu va fi utilizat niciodată. Practic, imagini, sunete şi semne erau corelate astfel încât o fiinţă străină să poată beneficia de un curs intensiv de educare în materie de Confederaţie Intergalactică. Ca un copil care învaţă pe măsură ce creşte, însă mult mai repede.

Navele străine dispuneau la rândul lor de un program având acelaşi scop şi, în scurtă vreme, s-a dovedit că acesta era mult mai ingenios realizat. Astfel, în primele 24 de ore, comunicarea era posibilă.

Oricum, Raiad înţelesese deja că întâlniseră o civilizaţie mult mai avansată tehnologic. Şase nave erau plasate în jurul Nabucodon, foarte aproape, însă „grupul” număra nu mai puţin de 114 nave. Cea mai mică dintre acestea avea dublul dimensiunii lui Nabucodon. Încă nu reuşiseră să identifice materialul din care erau realizate, iar armele de care dispuneau reprezenta, de asemenea, o enigmă.

În faţă, senzorii arătau spaţiu gol, la fel cum era şi în partea cealaltă a zidului, deci Raiad presupunea că navele străine se pot deplasa cu o viteză comparabilă cu a lor din moment ce se aflau în acest loc. Dar de ce în acest loc? Raiad nu îşi făcea totuşi griji. Cu siguranţă şi ei reprezentau o surpriză pentru fiinţele străine. Poate se întâlniseră la jumătatea drumului dintre cele două civilizaţii şi acesta avea să fie începutul... Oricum, o eventuală confruntare nu părea probabilă - ce sens ar fi avut?

Ofiţerul de securitate îi făcu un semn discret lui Raiad, pentru a se apropia.

Pe pupitrul său, ofiţerul îi arătă căpitanului rezultatele a câtorva teste efectuate în ultimele ore pe diferite sisteme interne ale Nabucodon. Totul părea normal, numai că... Raiad înţelese: în tot acest timp, fuseseră scanaţi în mod discret, dar aparent complet. Simţi un fior rece pe şira spinării. În timp ce toate eforturile se concentrau pe asigurarea comunicării, străinii aflaseră totul despre ei. Cunoşteau capacitatea Nabucodon de atac şi apărare şi care erau cele mai vulnerabile zone... Se pregăteau de atac? Raiad se concentra asupra situaţiei. Nu credea că are vreo şansă reală împotriva celor 114 nave, dar nici nu putea să se lase distrus fără să întreprindă ceva. Putea încerca să fugă în nemărginitul spaţiu din faţă, dar mai întâi...

- Alertă gradul patru!

Sirenele de alarmă începură să sune. În câteva minute, Nabucodon se va transforma într-o fortăreaţă, dar va fi oare suficient?

- Domnule căpitan, suntem contactaţi!

- Opriţi executarea gradului patru de securitate. Ne întoarcem la gradul trei.

- Dar, căpitane?, ofiţerul de securitate îşi exprima astfel dezacordul.

- Am luat la cunoştinţă recomandarea ta, dar, dacă ne contactează, înseamnă că vor să discutăm, iar în acest moment rezultatul pozitiv al acestor eventuale negocieri reprezintă cea mai bună şansă pentru noi. Activaţi canalul de comunicare!

- Sunt Narzl, amiral al flotei a treia a Civilizaţiei Universale, membru în Comitetul Superior al Universalilor, ambasador interuniversal. Doresc să vorbesc cu conducătorul navei Nabucodon.

- Sunt Raiad, căpitan al Nabucodon, navă aparţinând Confederaţiei Intergalactice.

Ar fi dorit să poată adăuga la rândul lui câteva titluri pompoase pentru a egala acest început dezechilibrat al conversaţiei. O clipă îi veni să râdă... întâlnise o civilizaţie de înfumuraţi care îşi spuneau universali, deşi Universul poate nici nu are limite. Şi de parcă nu le era suficient, mai au şi un post de ambasador interuniversal...

Narzl îşi schimbă deodată tonul oficial şi deveni extrem de prietenos.

- Domnule căpitan, te invit pe nava mea la un pahar de... în fine, sunt convins că vom găsi ceva care să fie pe placul amândurora. Avem atâtea lucruri de discutat şi timpul este scurt.

În următoarele patru ore, pe puntea Nabucodon s-au făcut nenumărate scenarii. Era evident că Raiad trebuia să dea curs invitaţiei, ceea ce făcuse imediat, însă ce măsuri de precauţie trebuiau să îşi ia. Era o situaţie greu de cântărit. Universalii erau o civilizaţie mai avansată decât ei, dar erau paşnici? Concluzia finală trasă pe puntea de comandă a Nabucodon era aceea că Universalii erau capabili să le facă rău şi probabil ar fi făcut-o dacă li se dădea un motiv suficient de puternic. Deşi nu credea că invitaţia este un pretext pentru a-l lua prizonier sau pentru a-i face vreun rău, Raiad fu de acord cu recomandările ofiţerilor de securitate, iar principala măsură era aceea a unei scanări precise biologice pentru căpitan şi cei patru ofiţeri care urmau să îl însoţească. Trebuiau să se asigure în primul rând că aceia care se întorc sunt tot ei şi sunt „nealteraţi” în vreun fel. Chiar şi cea mai mică modificare anatomică sau fiziologică, chiar şi cea mai fină diferenţă a electro-chimiei sistemului nervos ar fi fost detectată. În plus, Dalin devenea căpitan cu puteri depline până la confirmarea că totul este în regulă, după ce se întorceau.

Vizita navei amiral a flotei universalilor a durat în total opt ore. În timpul ultimelor verificări după ce se întorseseră pe Nabucodon, Raiad încerca să îşi reamintească fiecare aspect. Nu se temuse nici o clipă, poate doar o mică emoţie simţise când naveta lor intrase în „burta” imensei nave. Narzl însuşi îi aşteptase acolo şi totul păruse neaşteptat de firesc - pur şi simplu, o specie inteligentă întâlnise alta. Aşa cum se întâmplase de atâtea ori în istoria omenirii. O anumită curiozitate sesizase la universali, în ceea ce îi priveşte, dar prea puţină preocupare. Ori erau cu mult mai avansaţi tehnologic şi hotărâseră că Nabucodon nu reprezenta nici un potenţial pericol pentru ei, ori îşi doreau să îi impresioneze. Pe culoarele navei, Raiad, chiar dacă abia prindea primele elemente de bază ale civilizaţiei universalilor, îşi putu da seama că Narzl era salutat respectuos, dar într-un mod funcţional de către cei pe care îi întâlneau, iar dispozitivul de securitate aferent întâlnirii era foarte discret.

La dineu au participat doar zece universali şi nici unul nu părea a fi înarmat, iar discuţiile au fost plăcute (dacă nu punea la socoteală numeroasele desincronizări ale translatoarelor încropite în grabă de serviciul tehnic al Nabucodon) şi neaşteptat de deschise. S-a discutat despre fiecare civilizaţie în parte, despre istorie, despre filozofie, despre animale şi plante, puţin chiar şi despre tehnologie, capitol la care Raiad şi ofiţerii săi au fost rezervaţi şi de aceea s-a trecut repede la alte subiecte.

În timpul discuţiilor au aflat un lucru frapant: ceea ce descoperiseră era într-adevăr capătul universului, iar acum se aflau în altul. Universalii susţineau că există mai multe universuri care comunică între ele, din când în când, prin tunele ca acela prin care veniseră ei. Ca şi civilizaţie, universalii erau exploratori şi treceau dintr-un univers în altul pentru a descoperi lucruri noi. Se pregăteau să treacă în universul vecin, iar apariţia Nabucodon fusese o mare surpriză. Universalii spuneau că la deschiderea unui pasaj de trecere se întâmpla adesea să aibă loc un fel de reglare de „presiune”, dar, în câteva ore, puteau accesa trecerea, pentru că „fluxul” de materie universală urma să se mai domolească. Narzl s-a oferit chiar să ajute Nabucodon să se întoarcă în propriul univers - urmau să utilizeze un fel de unde de tractare. În caz contrar, Nabucodon avea să aştepte mulţi ani până să poată trece, „cu tehnologia de care dispunea”. Narzl recunoscu, de fapt chiar el deschise subiectul referitor la scanarea completă a Nabucodon, pe care universalii o efectuaseră. Susţinea că singurul scop fusese acela de a înţelege cât mai bine civilizaţia pe care au întâlnit-o.

În concluzie, vizita fusese un succes nesperat. Şi totuşi... Chiar la despărţire, Raiad îl întrebase despre subiectul care fusese neglijat, despre religie. Narzl răspunsese aparent în glumă: „cu toţii trebuie să credem în ceva”. Raiad nu era sigur dacă de la aceste cuvinte sau din alt motiv începuse să simtă că nu este în regulă ceva.

- Mă bucur că v-aţi întors domnule căpitan! Ce noutăţi ne aduceţi?

- Ne întoarcem în universul nostru Dalin, cu ajutorul noilor noştri prieteni... Totuşi, trebuie să fim precauţi. Imediat ce intrăm în universul nostru vreau să trimitem un mesaj către casă, pentru a explica tot ce ştim. Să sperăm că vom putea face acest lucru.

- Atâtea nave străine intră în universul nostru?

- Cum am putea să îi oprim? Să sperăm că intenţiile lor sunt într-adevăr paşnice.

- Peste o sută de nave, cu o asemenea tehnologie... pare mai degrabă o invazie.

Raiad ştia că îngrijorarea lui Dalin era justificată, însă, în acest moment, cel mai important lucru era transmisia mesajului către centru. Spera ca viteza de deplasare a navelor universalilor să nu fie atât de mare încât să ajungă la sistemele Confederaţiei înainte ca mesajul să fie primit. Şi, de asemenea, spera ca, până la ora actuală, Confederaţia să fi dezvoltat tehnologii capabile să facă faţă unui eventual atac.

Trecuse atât de puţin timp de când fuseseră absorbiţi în pasajul interuniversal, însă Raiad avea sentimentul că se întorcea acasă după o lungă călătorie.

- Domnule căpitan, mesajul a fost trimis şi se pare că nimic nu l-a blocat!

- Foarte bine, măcar sunt preveniţi. Să sperăm că nu am adus cu noi războiul. Deschideţi un canal de comunicare cu universalii, să vedem cum doresc să procedăm. Bănuiesc că vor dori să trimitem mesaje către Confederaţie cu propunerile lor.

- Domnule căpitan, avem o problemă. Două dintre navele universalilor au dispărut.

- Cum adică? Poate au rămas în partea cealaltă?

- Nu! Am verificat permanent numărul lor. Erau toate în tunel.

- Dacă se îndreaptă spre Confederaţie este datoria noastră să ne luăm după ele. Pregătiţi executarea unui salt!

- Domnule căpitan, suntem contactaţi.

- Deschideţi canalul!

- Căpitane Raiad, îmi permiteţi să întorc vizita pe care mi-aţi făcut-o în universul vecin? Aş vrea să vin la bordul Nabucodon, avem multe de vorbit.

- Amirale Narzl, am observat că două dintre navele voastre au dispărut. - Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi, am cerut ca două nave să înainteze puţin, 7 - 800 de ani lumină. O avangardă nu poate să strice niciodată, sunt convins că înţelegeţi.

- Bineînţeles, cu condiţia să nu se depărteze prea mult.

- Îmi vor urma ordinele întocmai. Dar să ne întoarcem la solicitarea mea. Aş dori să ne consultăm cu privire la cea mai potrivită metodă pentru demararea discuţiilor cu Confederaţia Intergalactică.

- Vă aşteptăm amirale.

Venirea conducătorului universalilor la bordul Nabucodon părea un gest menit să dea încredere. Totuşi...

- Între timp, trimiteţi un nou mesaj către centru. Spuneţi-le despre demararea discuţiilor, dar şi despre cele două nave dispărute.

- Imediat, căpitane... mesajul nu poate fi transmis. Se pare că îl blochează ceva.

Raiad se simţea prins ca într-o capcană. Trecuseră deja mai mult de 90 de zile de la demararea discuţiilor. Universalii păreau să îşi dorească integrarea Confederaţiei Intergalactice în structura lor, iar la prima vedere acest deziderat părea de bun simţ. Numai dacă luai în considerare netul avantaj tehnologic, şi Confederaţia ar fi trebuit să accepte propunerea de integrare. Totuşi... În primele zile, lucrurile păreau fireşti, iar Nabucodon putea deveni o ambasadă în cadrul căreia demarau negocierile, însă apoi, în mod evident, discuţiile au început să fie tergiversate, prelungite către un orizont ce se depărta tot mai mult.

Raiad era perfect conştient de amploarea pe care trebuiau să o ia negocierile dintre Universali şi Confederaţie pentru o integrare reuşită, însă înfiinţarea pe Nabucodon a unui număr impresionant de comisii speciale i se părea o tragere de timp intenţionată. Sigur, toate păreau necesare - comisia alimentară, cea socială, politică, culturală, industrială, comercială, comisia pentru ştiinţă şi exploatare universală şi aşa mai departe - dar Raiad ştia şi era convins că şi Narzl înţelegea că, oricare ar fi fost concluziile comisiilor, cel mai probabil nu vor fi luate în considerare de Confederaţie. Până la urmă, Nabucodon nu se mai afla în contact cu Confederaţia de generaţii.

Raiad credea că această tragere de timp are de-a face cu dispariţia celor două nave, dar ce putea să facă? Nu putea trimite mesaje către Confederaţie şi nu credea că ar fi putut fugi, iar viaţa locuitorilor Nabucodon depindea fără îndoială de păstrarea unui cadru paşnic cu Universalii. În plus, spera ca în ciuda avantajului tehnologic, cele două nave ale Universalilor să nu fi fost trimise pentru a ataca Confederaţia. Simţea că toate aceste discuţii nu sunt lipsite de sens. Un număr tot mai mare de oameni intrau în contact cu Universalii şi astfel începuseră deja să se creeze legături. Era uimit de asemănarea dintre cele două civilizaţii, chiar dacă îşi aveau originea în universuri diferite.

Cele mai multe dintre discuţii aveau loc la bordul Nabucodon şi deja prezenţa universalilor devenise un lucru firesc.

În ciuda senzaţiei neplăcute, de prizonier legat cu cătuşe de catifea, Raiad începuse să aprecieze discuţiile lungi pe care le avea aproape zilnic cu Narzl. Aparatele de traducere se îmbunătăţiseră continuu în această perioadă şi puteau intra în amănunte subtile de filozofie şi nu numai.

- O zi bună şi plină de realizări!

Narzl îl întâmpină cu salutul său obişnuit. Hotărâseră ca în această zi să îi prezinte plante ale Confederaţiei. Mai exact plantele cultivate în grădina botanică de pe Nabucodon.

- O zi plină de realizări şi pentru excelenţa voastră! Voi încerca să vă explic cât mai multe lucruri, însă trebuie să vă previn că botanica nu este punctul meu forte. Poate aţi prefera să avem alături şi un specialist?

- Nu este nevoie. Cu siguranţă îmi veţi spune mai multe decât voi putea reţine.

După câţiva zeci de metri parcurşi, Raiad şi Narzl puteau vorbi fără a fi auziţi, lăsând în urmă micul grup de ofiţeri care îi însoţeau.

Narzl se opri câteva momente în dreptul unei tufe de trandafiri. Cercetă cu atenţie florile, păru să simtă parfumul, se uită la tulpina cu spini... apoi brusc se întoarse către Raiad.

- Cele două nave care păreau să vă preocupe s-au întors.

- Dacă îmi amintesc bine, asigurau doar un perimetru mai larg pentru restul flotei, nu ar fi trebuit să plece nicăieri şi, deci, nu au de unde să se întoarcă.

- Ştii foarte bine că nu este aşa. Cele două nave au avut misiunea de a intra în spaţiul Confederaţiei şi de a culege cât mai multe informaţii.

Raiad intuise că acesta fusese scopul plecării celor două nave, dar pentru ce avusese loc tot acest circ al negocierilor?

- Domnule căpitan, v-am trimis un cadou - sunt informaţii din interiorul Confederaţiei aduse de cele două nave... Urmă o pauză încordată de câteva secunde, apoi Narzl continuă pe un ton pe care, dacă ar fi fost sigur pe experienţa acumulată în legătură cu Universalii, Raiad l-ar fi catalogat drept prietenos şi cald. Domnule căpitan, studiază informaţiile pe care le-am adus, vorbim mâine. Narzl se îndepărtă, totuşi, după cinci paşi se întoarse pe jumătate. Domnule căpitan, încă nu mi-aţi mulţumit.

- Este vreun lucru anume la care vă referiţi, domnule ambasador? - De fapt, sunt două. Ţi-am salvat viaţa de două ori şi, totodată, nava pe care o conduceţi, împreună cu ocupanţii ei.

Narzl plecă fără să mai aştepte un răspuns.

Raiad se grăbi să ajungă în apartamentul său. Într-adevăr, o cantitate impresionantă de date fusese transmisă către Nabucodon şi toate păreau să provină din Confederaţie. Nu putea fi 100% sigur că nu sunt contrafăcute, însă prea multe lucruri se potriveau şi, de asemenea, avea un sentiment puternic că sunt reale... sau poate îşi dorea lucrul acesta, îşi dorea să aibă în sfârşit informaţii de acasă.

Bineînţeles, primul lucru care îl interesa era percepţia Confederaţiei despre misiunea lor. Rămăsese cea mai importantă misiune? Mai porniseră si alte nave în căutarea capătului universului? Primiseră informaţiile trimise de Nabucodon? Inovaţiile ştiinţifice descoperite pe Nabucodon fuseseră utilizate în Confederaţie?

Raiad era conştient că, după atâtea generaţii, era firesc ca misiunea lor să nu mai reprezinte cea mai importantă reuşită a Confederaţiei, însă nu se aşteptase la ceea ce a descoperit.

Practic, după zece ani de la părăsirea spaţiului Confederaţiei, fondurile publice alocate proiectului au fost tăiate. Politicienii considerau că sunt alocate sume prea mari fără nici un beneficiu real pentru locuitorii Confederaţiei. Astfel, proiectul a fost privatizat şi de atunci şi-a schimbat proprietarii de mai multe ori. „Proprietarii” - ce cuvânt deranjant! Fuseseră aruncaţi dintr-o parte în alta, pe bani tot mai puţini, cu posibilităţi tot mai restrânse, care cu siguranţă afectaseră capacitatea de a intercepta mesajele trimise de pe Nabucodon.

Până şi marea lor descoperire, „saltul”, nu însemnase nimic pentru Confederaţie. Se pare că nişte cercetători îl descoperiseră cam în acelaşi timp, iar deţinătorii de atunci ai drepturilor legate de Nabucodon se implicaseră într-un proces răsunător pentru a demonstra că descoperirea provenea de pe Nabucodon şi astfel să primească drepturi exclusive de utilizare. Pierduseră procesul, iar Raiad a găsit comentarii ale vremii, care considerau că slaba monitorizare a mesajelor transmise de Nabucodon şi interpretarea cu mari întârzieri dusese la această situaţie, „saltul” fiind descoperit prima dată pe Nabucodon.

Ce situaţie deplorabilă! Uitat acasă, abandonat de semenii săi şi, totodată, prizonier al unei alte civilizaţii. Raiad se simţea pierdut...

Mai analiză şi alte informaţii, însă nu cu prea mare chef.

A doua zi se întâlni cu Narzl, iar acesta părea mai prietenos ca niciodată. - Ţi-am spus că sunt amiral, membru în Comitetul Superior şi ambasador... dar sunt şi preot. De-a lungul mileniilor, universalii au avut multe religii, însă, în ultimele secole şi mai ales în ultimii zeci de ani, a luat avânt un nou cult. Sunt multe de spus, dar, în esenţă, noi preamărim inteligenţa, pe care o considerăm a fi cel mai rafinat produs al universului. Am să încerc să îţi explic. Tehnologia noastră ne permite să scanăm la mai multe universuri distanţă. Şi crede-mă, sunt multe... foarte multe şi aparent asemănătoare. Prin noul cult credem că în fiecare Univers trăieşte sau mai bine zis există o suprafiinţă pluriuniversală, un univers reprezentând unitatea ei de bază. Credem că această suprafiinţă a făcut ca inteligenţa să apară şi a făcut acest lucru cu un scop. Nu am fost complet sincer atunci când am prezentat universalii ca fiind exploratori. De fapt, ceea ce facem noi este să fugim. Ne refugiem din faţa unui rău pe care nimic nu îl poate opri. L-am descoperit în primul univers în care am intrat. La început am găsit urme ale unei civilizaţii dispărute, am găsit planete abandonate. Se vedeau urmele unui război năpraznic, însă cauza principală a distrugerii am descoperit-o puţin mai departe. Când am intrat noi în acel univers, mai mult de jumătate din el fusese deja înghiţit de marele rău. Este greu de explicat, însă este ca şi cum universul se transformă în altceva, iar această schimbare înaintează continuu. Interesantă este aparenta legătură între acest mare rău şi inteligenţă. În acest prim univers în care am pătruns a devenit repede evident că existase o civilizaţie mult mai avansată decât a noastră. Nivelul tehnologic era incredibil, specializarea şi implicit productivitatea fiecărui sistem atinsese nivele inimaginabile, iar logistica schimburilor se făcea într-o combinaţie perfectă a fluxurilor... Am învăţat multe de acolo... Totuşi, marele rău i-a luat prin surprindere, paralizând încet, dar sigur, tocmai acest sistem aparent perfect de colaborare între sisteme. Se pare că s-au bazat prea mult pe forţa lor tehnologică, pe resursele aruncate în luptă, pe inteligenţă... şi au pierit pentru că nicio clipă nu s-au gândit să caute o ieşire - să caute capătul universului lor. Noi, pe de altă parte, am căutat capătul pe două direcţii în acelaşi timp, chiar dacă nu ne împingea nimic de la spate în acel moment. Primul univers ne-a adus cunoştinţa marelui rău şi, totodată, descoperiri ştiinţifice la care nici nu puteam visa atunci. Cel de-al doilea a dus la descoperirea unei civilizaţii cu reguli stricte, având o populaţie orgolioasă şi destul de reticentă la străini. Aproape imediat au intrat în război cu noi şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi reuşit să implementăm repede noile tehnologii descoperite în primul univers. După lansarea noilor nave şi a noilor arme, a fost relativ uşor să câştigăm războiul, dar cu ce preţ... Un univers răvăşit, cu o populaţie decimată, marcată de suferinţă şi frustrare. Inteligenţa a avut de suferit şi noi credem că pentru a descoperi soluţia pentru marele rău va fi nevoie de toată inteligenţa din toate universurile care posedă acest dar.

- Ce s-a întâmplat până la urmă cu populaţia universului cucerit? Raiad se gândea că probabil aceasta va fi şi soarta lor. - Astăzi sunt în plin proces de integrare pentru a deveni Universali. Sunt deja câteva sisteme cu drepturi depline, iar oamenii lor de ştiinţă iau parte la cercetarea marelui rău.

- Dar ce este, de fapt, acest mare rău?

- Adevărul e că nu am aflat prea multe. Natura lui este total necunoscută şi tot ce îl atinge dispare în masa lui. Nu poate fi analizat, senzorii nu sunt de niciun ajutor... Este cu totul altceva decât întâlneşti în univers. În orice univers. Oricum, în urmă cu câteva luni, au devenit operaţionale două staţii ştiinţifice pentru cercetarea acestui fenomen. Aceste staţii păstrează o distanţă constantă faţă de fenomen şi, astfel, orice experiment se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe care ni le puteam imagina. Sper să fie suficient. Oricum, un lucru este clar: dacă va fi găsit un leac, va fi nevoie de toate resursele disponibile pentru „administrarea” lui - marele rău mai are puţin şi ajunge la graniţa primului univers.

- Credeţi că va putea depăşi bariera dintre universuri?

- Nu ne facem iluzii. Nu văd cum ar putea să fie oprit acolo.

- Ce se va întâmpla cu noi?

Raiad se gândea la Nabucodon, dar, în acelaşi timp, la toţi locuitorii Confederaţiei Galactice. Narzl înţelese sensul întrebării.

- Sper să vă integraţi cât mai repede în Universali şi să vă alăturaţi efortului nostru.

- Atât de simplu! De ce oare am senzaţia că lucrurile sunt mult mai complexe. Aţi fost gata să cuceriţi un univers, iar pe noi ne acceptaţi pur şi simplu... Aţi devenit deodată foarte pacifişti? Atunci de ce mi-ai spus la ultima întâlnire că mi-ai salvat viaţa?

- Ai dreptate, nu va fi simplu. Şi da, suntem pacifişti, cel puţin unii dintre noi. Ţi-am spus că preţuim fiecare fiinţă inteligentă. Fiecare idee care apare în cea mai neînsemnată creatură atinsă de darul inteligenţei poate face diferenţa dintre viaţă şi dispariţie. Aşa gândim noi... aşa gândesc eu.

Narzl rămase câteva secunde tăcut. Părea că îşi adună gândurile.

- Nu suntem perfecţi. După terminarea războiului, au fost adoptate o serie de reguli privind intrarea în contact cu noi civilizaţii... Pot să îţi spun că au mare nevoie să fie ajustate. Ne asigurăm că ştim cât mai multe despre civilizaţiile noi fără a ne lăsa descoperiţi. Lăsăm civilizaţiile întâlnite să ia propriile decizii, însă atacăm la cel mai mic semn de agresiune. Nu intervenim în treburile interne, dar suntem gata să anihilăm o navă întreagă dacă deciziile luate par războinice. În mod evident, Nabucodon este o navă de explorare şi nu de atac şi totuşi, dacă aţi fi executat ceea ce voi numiţi gradul patru de alertă, aţi fi fost distruşi, chiar dacă aveţi o capacitate de atac foarte limitată. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă aţi fi încercat să fugiţi odată ajunşi în propriul univers, deşi nu aţi fi ajuns nicăieri. Da, v-am urmărit conversaţiile de pe punte, deşi acest lucru nu este conform regulamentului (trebuia să vă las să luaţi propriile decizii). Problema este că aceleaşi decizii le-aş fi luat şi eu şi iată cum respectarea regulilor ar fi dus la distrugerea voastră şi probabil la un nou război. Am vrut să împiedic asta şi sper că am reuşit. În plus, beneficiez de un ajutor nesperat din partea Confederaţiei voastre. Nu ştiu cât de atent ai cercetat documentele pe care ţi le-am trimis. Se pare că în ultimii 20 de ani terorismul a luat amploare în Confederaţie - ceva legat de sărăcirea unor sisteme periferice ale căror resurse nu mai sunt necesare. O problemă economică care a degenerat într-una socială şi apoi în terorism.

- Nu înţeleg cum poate fi terorismul bun. A slăbit Confederaţia atât de mult încât nu va putea opune nici un fel de rezistenţă?

- Dimpotrivă. Terorismul a revitalizat Confederaţia sau cel puţin partea legată de supraveghere şi armament. Teroriştii se ascund pe planete pustii din zonele periferice ale Confederaţiei şi chiar dincolo de graniţa acesteia. Astfel, armata a dezvoltat sisteme de detectare mult mai performante şi arme pe măsură. În special este vorba de nişte rachete cu rază foarte lungă de acţiune. Când au apărut navele noastre, au fost descoperite imediat. Iniţial au fost lăsate să înainteze crezându-se că sunt terorişti şi probabil dorindu-se capturarea lor. Apoi, când au descoperit că sunt altceva, au tras. Navele noastre abia au scăpat de acele rachete, doar datorită vitezei superioare şi a faptului că s-au îndreptat imediat către spaţiul liber. O luptă în interiorul spaţiului Confederaţiei, prin aglomeraţia de sisteme, ar duce la pierderi însemnate pentru noi. Am învinge cu siguranţă, însă sunt convins că raportul înaintat către Consiliul Superior al Universalilor va asigura o majoritate confortabilă în favoarea începerii negocierilor de aderare. Sper ca toate discuţiile din comisiile pe care le-am înfiinţat să fie până la urmă de folos. Te-ar interesa să iei parte activă la procesul de integrare?

Cinci ani au trecut de la momentul primei întâlniri. Astăzi, negocierile de aderare erau pe un curs sigur şi din ce în ce mai accelerat. S-a dovedit că lucrurile nu au fost chiar atât de complicate. Universalii îşi doreau să îşi concentreze resursele pe cercetarea marelui rău, precum şi pe pătrunderea în noi universuri, iar Confederaţia nu avea decât de câştigat prin alipirea la Universali. Numai decalajul tehnologic ar fi fost un motiv suficient, iar atunci când s-a aflat despre marele rău, orice opoziţie a dispărut.

„Toate fiinţele inteligente trebuie să fie înfrăţite pentru a descoperi soluţia de stopare a marelui rău şi, până atunci, să îşi asigure retragerea din faţa lui, fără a suferi din punct de vedere al resurselor, al dezvoltării, al evoluţiei.”

Aşa îşi încheiase Raiad ultimul interviu acordat celei mai importante reţele de ştiri din Confederaţie. Datorită faptului că avusese primul contact, dar mai ales datorită iscusinţei lui Narzl, Raiad devenise preşedintele comisiei de integrare şi, totodată, cel mai cunoscut personaj din univers universul Confederaţiei.

Noua poziţie îi aducea multe satisfacţii, chiar dacă problemele nu lipsiseră, în special la început. În sfârşit, reuşise: primii specialişti ai Confederaţei plecaseră deja către staţiile de cercetare ale marelui rău, comisiile legate de agricultură şi comerţ erau aproape de finalizarea negocierilor, implicit problema terorismului dispăruse aproape în totalitate, infuzia de tehnologie nouă către Confederaţie începuse... Toate mergeau bine, iar el, Raiad, fostul căpitan al Nabucodon, o navă rătăcită în spaţiu, era acum cel mai cunoscut om din univers. Nu se putea mai mult de atât... nu exista mai mult de atât.

Îi mulţumea lui Narzl pentru toate acestea. Fără el, nu ar fi văzut niciodată Confederaţia, nu ar fi văzut nici măcar o planetă.

Cei doi căpitani se mai întâlneau uneori pentru a discuta. Filozofau adesea pe seama noii religii a Universalilor; de altfel, Raiad adoptase la rândul lui acest cult al inteligenţei. Se întreba dacă fiinţa pluriuniversală dispunea la rândul ei de inteligenţă. Narzl credea că da. El susţinea că marele rău este un fel de boală, iar apariţia fiinţelor inteligente reprezenta un fel de reacţie de apărare a organismului pluriuniversal. Sutele de mii şi chiar milioanele de ani în care civilizaţiile fiinţelor inteligente se dezvoltau nu reprezenta un contraargument. La nivelul universului şi cu atât mai mult la nivelul unei fiinţe pluriuniversale, toată această perioadă ar fi echivalat cu o fracţiune de secundă. Raiad nu se simţea în largul lui în postura de microanticorp universal, dar cine ştie... Până la urmă, inteligenţa este un produs universal. Ar putea foarte bine să aibă şi un scop. În plus, între timp Universalii intraseră în două noi universuri. Nu existau rapoarte oficiale, însă Narzl îi spusese că civilizaţiile descoperite acolo erau primitive, aproape fără niciun fel de tehnologie. Erau universuri aflate mai departe de marele rău. Oare inteligenţa şi marele rău aveau origini comune? Sau inteligenţa apăruse ca o reacţie la marele rău? Erau doar speculaţii.

Raiad locuia acum pe Pământ, într-o vilă, în mijlocul unui paradis exotic. Se căsătorise cu doi ani în urmă cu cea mai frumoasă şi deşteaptă pământeancă. Venea acasă cât de des putea, iar acum avea la dispoziţie o săptămână întreagă. Soţia îl aşteptase la platforma de aterizare, iar pe drum şi-au povestit multe, însă Raiad era absorbit de un singur gând, o singură dorinţă.

Deschise uşa vilei, intră, apoi traversă camera de zi, spaţioasă şi luminoasă, urcă treptele către dormitor şi... Mavi era trează şi se juca cu nişte păpuşi care scoteau zgomote când erau atinse. Se uită câteva clipe cu nişte ochi mari la Raiad şi apoi întinse mâinile spre el. Din doi paşi Raiad a fost lângă ea, a luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. Era fiica lui şi avea doar şase luni. O explozie de senzaţii plăcute se răspândi în Raiad. Era fiica lui şi el va face tot ce îi stă în putinţă pentru ca ei să îi fie bine. Va face tot ce îi stă în putinţă pentru ca paradisul în care trăiesc să nu aibă de suferit. Va face tot ce îi stă în putinţă pentru a opri marele rău. Nu universul îl trimitea la luptă, nu trecutul cu toţi strămoşii din care provenea, ci copilul lui. Oare universul anticipa viitorul?

Despre nimic
de
Radu Borcescu

Am văzut trei oameni. Stăteau în picioare și se fixau. Primul a spus:

- Există Dumnezeu!

Ceilalți s-au uitat la el cu neîncredere. Al doilea a spus:

- Nu există Dumnezeu!

Ceilalți l-au privit dezaprobator. Al treilea a spus:

- Eu sunt Dumnezeu!

Iar ceilalți au avut ochii plini de ură.

Se priveau, parcă din ce în ce mai intens. Și am crezut că au început să argumenteze... să discute pentru a dovedi fiecare adevărul din propria afirmație.

Apoi, au început să se certe... și parcă erau zeci de voci... sute... mii... Milioane care țipau unii la alții. Și furia a crescut și au început să se acuze... și apoi au început să lupte. S-au lovit și s-au rănit unii pe alții și s-au omorât... dar fiecare își apăra poziția. Și chiar dacă mureau, cineva rămânea în picioare... să omoare sau să fie omorât.

…

Trei oameni stăteau în picioare și se fixau.

Cu o secundă în urmă am crezut că se ceartă... am crezut că văd lupte, războaie și milioane de morți...

Trei oameni stau și se fixează... cu iubire?

Primul a întărit:

- Dumnezeu există!

Al doilea a rostit cu siguranță:

- Dumnezeu nu există! Al treilea a afirmat cu certitudine:

- Dumnezeu sunt eu!

Și apoi s-au apropiat și s-au îmbrățișat și s-au sărutat.

Am simțit sinceritatea celor trei oameni în fiecare dintre cele trei manifestări ale lor și am înțeles că li s-a revelat... li s-a arătat... sau poate cel mai bine spus - au simțit din interiorul lor, fără umbră de îndoială, că fiecare are dreptate și toți spun adevărul.

…

Am cugetat la fiecare dintre ei și la toți împreună... și timpul a trecut... și acum nu mai sunt sigur dacă erau trei oameni sau unul singur.

Întâlnirea din magazinul întunecat
de
Radu Borcescu

„Dacă, într-o dimineaţă, Dumnezeu ar apărea la fereastra ta, ce întrebare I-ai pune?” Ce întrebare stupidă, potrivită pentru scurtul dar inevitabilul interval „filozofic” al unei nopţi de beţie. Este de bun simţ să realizezi că nu mai este nevoie să-I pui nici o întrebare. Totul s-a lămurit - există Dumnezeu.

Aşa credeam atunci... Ce sigur eram pe mine, ce curajos eram... Acum, totul este altfel... Acum îmi este frică şi de propria mea umbră - „propria mea” - de parcă există ceva care ne aparţine. Vreau... Nu ştiu sigur ce vreau. Vreau iluzia înapoi. Dar, dacă este o iluzie, chiar o mai vreau?

Aş vrea să nu fi intrat niciodată în magazin, să nu ştiu, să nu văd.

A şti este bine, cunoaşterea te face mai puternic, nu-i aşa? Dar dacă ştii prea multe, dacă atingi graniţa, finalul, locul pe care nu îl poţi depăşi? Nu pentru că nu eşti destul de bun sau destul de puternic... ci pentru că, pur şi simplu, nu mai eşti, dincolo de acea graniţă nu mai exişti. Şi dacă, de fapt, graniţa este chiar aici, peste tot... dacă totul este o iluzie? O joacă a unui copil. Iar când joaca se va termina, totul va dispărea... ca un fum ce se risipeşte în aerul rece al dimineţii, ca o amintire apărută într-un moment de reverie şi care dispare imediat ce ne reapucăm de treabă. Ce sens mai are...?

În acea zi, am plecat de la serviciu mai devreme. Am avut o întâlnire în oraş şi m-am gândit să merg direct acasă, dar apoi mi-am amintit de factura la cablu. Nimeni nu vrea să rămână fără televizor, iar eu uitasem să plătesc abonamentul. De obicei, vine cineva să încaseze banii la uşă, dar cred că am lipsit de acasă sau...

Ştiam unde este centrul pentru efectuarea plăţii - un magazin, la parterul unui bloc, într-un gang, a patra uşă pe stânga, faţă în faţă cu...

Este ora 13, îmi ia 10 minute să plătesc, apoi fug acasă şi... Numai să nu fie coadă, dacă este coadă aş putea să stau şi 20 de minute... Un loc de parcare. Pe aici pe undeva trebuie să parchez maşina. Ar fi bine să găsesc un loc aproape, altfel pierd vremea şi este şi atât de cald. Vara asta parcă este cea mai călduroasă de până acum... Irigaţii nu prea avem, o să fie un an prost pentru agricultură... Un loc de parcare cât mai aproape, apoi plătesc, apoi acasă. Trebuie să pun la spălat rufele, poate mă uit la un film... Trebuie să le întind când se termină maşina, cred că ţine o oră sau o oră jumătate. Niciodată nu m-am uitat la ceas. Poate îmi amintesc de data asta să mă uit. Un loc de parcare, ăsta e blocul...

Aha, uite un loc. Să nu uit să închid geamurile la maşină înainte să opresc motorul, altfel trebuie să îl pornesc din nou. Am auzit că la maşina asta gemurile sunt cam sensibile, ar trebui să le folosesc cât mai rar, să nu se strice.

Ăsta e blocul... sau următorul?

Niciodată nu mi-am dat seama. Sunt la fel. Gangul ar trebui să fie pe aici... Nu. Poate că este la următorul bloc. Oricum, este în continuare, nu îl pot rata. Salariul. Dacă reuşesc să îmi mai măresc salariul cu încă 3-4 sute de lei... Ar fi cazul. Fac treabă bună la serviciu. Mai ales în ultima vreme... Ce s-ar face fără mine? Aş putea să-mi mai cumpăr... Sau mai bine să scap mai repede de ratele-alea. În loc să am bani de dat, aş putea să mai strâng şi eu ceva. Sâmbătă merg la petrecere. O să mă îmbrac cu cămaşa roşie, e curată şi călcată. O să fie distracţie mare, clubul ăla chiar îmi place... Diseară poate mergem la mall, vedem un film, mâncăm ceva... Mâine la 8 avem fotbal, sper să nu plouă.

S-a terminat şi blocul ăsta. Unde e gangul? M-am luat cu gândurile şi nu am fost atent. Trebuie să mă concentrez puţin, pierd timpul aiurea. Hai să mă întorc.

În sfârşit, uite gangul. Ce răcoare este în el. Vreo 4 grade mai puţin decât afară. E mai bine vara. Nu îmi place când e frig, haine groase, scoţi aburi... Ce mai face oare Gabi? Ar trebui să îl sun, nu am mai vorbit cu el de... Parcă aici!

Uşă neagră? Parcă era o uşă din sticlă. În fine, să încerc.

- Bună ziua. E cineva?

- Bine ai venit. Aşteptam momentul ăsta.

A spus „te aşteptam!”?... Cred că vorbeşte la telefon. Unde este? Aha, în spatele tejghelei.

- Îmi cer scuze, căutam firma de cablu. Am crezut că este aici, nu şt...

- Ai găsit ce căutai. M-ai găsit, m-am găsit. De mult am în plan o întâlnire cu tine, o întâlnire cu mine. Un dialog cu neştiutorul, o iniţiere... Ca un joc de şah cu un singur jucător.

Ce vrea să spună? Magazinul ar trebui să fie pe aici pe undeva, poate următorul sau poate sau mutat... Oricum mai bine ies.

- La revedere.

Unde e uşa? Parcă nu era nici un hol... S-a întunecat deodată afară? Unde e uşa?

- Mă ajutaţi, vă rog? Cred că m-am zăpăcit puţin.

- Vreau să îţi explic. Vreau să îţi explic ţie. Ţin mult la tine, nu vreau să stric nimic din tine. Nu vreau să îmi explic doar mie.

Ce dotări interesante, luminile care sclipesc în spatele tejghelei. În rest, totul este întunecat. S-a făcut deja noapte? Nu se poate. Ce se întâmplă? Magazinul ăsta nu are nici un geam.

- Tu ştii să iei lucrurile aşa cum sunt. Acesta este unul dintre lucrurile care îmi plac la tine... De fapt, totul îmi place, fiecare celulă, fiecare moleculă, fiecare gând. Tu eşti mândria mea, realizarea mea de căpătâi. Şi acum vreau să merg şi mai departe, vreau să ştii. Tu să ştii. Să ne cunoaştem fără să te stric. Fără să te descompun şi să te compun la loc. Eu sunt Creatorul tău. Tu exişti doar pentru că eu mă gândesc la tine. Gândurile tale sunt, de fapt, ale mele, mişcările tale sunt de fapt ale mele, ceea ce simţi este de fapt ceea ce simt Eu pentru tine.

Ce glumă mai este şi asta?

- Nu este nici o glumă. Este adevărul. Am muncit mult pentru tine şi voi continua să o fac... cel puţin o vreme. Sunt mulţi ca mine... Creatori. Interacţionăm prin creaţiile noastre, ne cunoaştem, ne simţim sau... uneori doar ne bănuim existenţa. Vreau să înţelegi natura lucrurilor.

Ce este nebunia asta? Unde o fi uşa? De ce este atât de întuneric, nu mai văd nimic... doar luminiţele din spate...

- Aş vrea să plec acum, îmi arătaţi unde e uşa?

- Nu este o nebunie, aşa cum îţi spuneam. Iar întunericul este doar în percepţia ta. A mea pentru tine... Vei pleca în curând de aici. Vreau să îţi ofer câteva explicaţii înainte, vreau să înţelegi. Eşti făcut din lumină, de fapt totul este realizat din lumină. Vino să vezi. În aceste sticle am destulă pentru...

Ce truc mai face acum? Lumina curge din sticle... îi curge în palme. Deci, sticle erau în spatele tejghelei, pline cu lumină. Ce mişcări, parcă ar fi dintr-un dans. OOO! O vrabie. Cum a reuşit?

- Nu este chiar un lucru neînsemnat. Direct din lumină şi atât de repede... Ştiu, inima a început să îţi bată tare. Imediat te vei linişti. Trebuia să fac asta, să îţi atrag atenţia. Universul este făcut din lumină aflată în diferite faze. Poţi crede că materia reprezintă lumină prinsă şi ţinută captivă şi trece multă vreme până reuşeşte să se elibereze. Mai degrabă, însă, întreaga creaţie este un joc al luminii. Chiar ea este cea care uneori îşi doreşte să scadă viteza şi astfel să capete diferite forme. Noi reuşim doar să îi înţelegem, din când în când, dorinţele.

Gata, te-ai liniştit, iei totul ca pe o experienţă inedită. Aşa cum trebuie.

Implicaţiile întâlnirii cu Creatorul le poţi analiza singur mai târziu. Acum vreau să îţi spun altceva.

Cred... Ştiu că şi eu sunt creaţia cuiva... şi cred că se apropie sfârşitul. Creatorul meu se va opri. Accept asta, nu îmi este frică pentru mine, dar creaţia mea... Mi-ar plăcea să cred că nu vei dispărea odată cu mine. Nu ştiu dacă este posibil, dar acum ştii şi poate acest lucru va fi de ajutor. Îmi pare rău că nu pot să îţi ofer mai multe sfaturi, să te ajut... Am gândit această întâlnire, pe de o parte pentru a te lăsa intact - o operă nealterată, iar pe de altă parte, pentru a te face mai interesant, mai important. Poate aşa, opera mea va merge mai departe. Am făcut-o pentru tine. Am făcut-o pentru mine.

Poţi pleca acum. Fie să ai o existenţă cât mai lungă! Am plecat, dar, de atunci, nu mai sunt acelaşi. Am încercat să îmi spun că totul a fost un vis, că apariţia vrabiei şi lumina din sticle au fost doar nişte scamatorii ieftine, iar faptul că părea a şti cu exactitate ce gândesc şi simt a fost o întâmplare, dar, în scurtă vreme, am înţeles. În magazinul întunecat am trăit cele mai intense clipe din viaţă. Nu este vorba de ceea ce am văzut sau de ce s-a spus, ci de ceea ce am simţit. Iar toată fiinţa îmi spune că a fost adevărat, că m-am întâlnit cu El. Eu nu L-am recunoscut, dar fiinţa mea nu s-a putut înşela, faţă în faţă cu ea însăşi - gândul şi gânditorul.

Înainte mă mândream că sunt credincios, acum nu mai ştiu ce sunt. Sunt conştient într-un mod aproape dureros că totul se poate sfârşi într-o clipă. Nu mă refer la un accident sau o boală ori chiar un cataclism, lucruri la care, mai mult sau mai puţin, se gândeşte toată lumea. Eu ştiu că totul poate dispărea într-o clipită, întregul univers se poate topi, precum un gând neclar, pe care îl alungi imediat ce apare ceva mai bun de făcut.

Poate a fost doar o glumă a Creatorului, dar eu sunt doar un biet creat şi nu îmi permit să accept acest raţionament.

Mă gândesc că nu întâlnirea în sine a fost importantă, ci rezultatul ei, ceea ce am devenit ulterior. Ar putea oare gândurile mele actuale să mă salveze, chiar în situaţia în care Creatorul meu dispare? Sau aş putea eu deveni atât de interesant încât şi Creatorul meu să fie cruţat? Aceasta ar fi o izbândă care merită orice efort. Efortul meu sau al Creatorului, doar El face totul...? Îmi este greu să înţeleg graniţa dintre creaţie şi Creator, poate că nici nu există într-un mod palpabil sau explicabil, dar dacă El a luat o parte din fiinţa Lui şi a individualizat-o, creându-mă pe mine, cel pe care nu vrea să îl strice, pe care nu vrea să îl piardă, atunci ştiu că merită să îl ajut să facă lucrurile cât mai interesante. Sau cel puţin voi încerca. Pentru că eu trăiesc în altă realitate şi iluzia de înainte nu se mai poate întoarce.

Menirea
de
Radu Borcescu

- Bună ziua, părinte!

- Doamne ajută, doctore Mihai. Nu ai mai trecut de multă vreme pe la noi. Ce mai

faci?

- Toate sunt bune. Iar de trecut... Ştiţi că programul meu a devenit foarte plin în ultima vreme. În orice caz, doream să vă spun - cred că am reuşit!

- Ai reuşit?

- Mai aştept rezultatele la câteva teste, dar eu sunt aproape sigur... Bineînţeles, mai urmează multe etape până la utilizarea efectivă, pe oameni, dar sunt atât de entuziasmat...

- Ai şi de ce. Important eşti tu în ochii lui Dumnezeu dacă a ales ca prin tine să oprească atâta suferinţă.

- Părinte, ideea care a făcut ca lucrurile să înainteze pe acest făgaş mi-a venit aici, în biserică, în timpul unei slujbe pe care aţi oficiat-o. Harul dumneavoastră m-a ajutat...

- Cât de frumos a ales Dumnezeu ca inspiraţia pentru un lucru atât de important să vină chiar în biserică.

- Părinte, pe lângă plăcerea de a discuta cu dumneavoastră, am trecut astăzi pentru a mă linişti şi, dacă sunteţi de acord, aş vrea să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Am avut multe îndoieli, care acum s-au spulberat. Totuşi, nu vă ascund că multe gânduri mă tulbură. Am pornit la drum cu pasiune şi cu dorinţa sinceră de a face bine, iar acum, când sunt atât de aproape, nu pot să nu mă gândesc la prestigiul pe care mi-l va aduce această realizare. Este greu să alung gândurile acestea egoiste...

- Nu cred că trebuie să îţi faci prea multe probleme. Important este să nu le dai acestor gânduri prea mare importanţă. Chiar tu ai spus că nu ele au fost cele care te-au ajutat să ajungi aici. Şi apoi, ar fi greu de conceput ca persoana care a descoperit leacul pentru cancer să nu fie apreciată de întreaga lume. Tu să rămâi însă omul pe care îl cunosc, concentrează-te în continuare pentru a face bine prin munca ta şi nu te lăsa copleşit de dulceaţa celebrităţii. Apropo, acest medicament va vindeca toate formele de cancer?

- Nu chiar toate, dar, dacă testele îmi confirmă aşteptările, cele mai multe forme de cancer vor fi vindecate.

- Felicitări şi Domnul să te binecuvânteze! Să intrăm acum în biserică.

Biserica, deşi nu foarte mare, era una destul de cunoscută, având importante conotaţii culturale, istorice şi religioase. De fapt, întreaga mănăstire. Aici se semnase în secolul al XVIII-lea un important tratat de pace. Sau poate era vorba despre secolul al XVII-lea... Istoria nu fusese niciodată punctul forte al doctorului Mihai. Oricum, biserica fusese restaurată de mai multe ori de-a lungul timpului, picturile deosebit de frumoase fuseseră curăţate şi, în plus, devenise loc de pelerinaj pentru credincioşi din toată ţara după ce se răspândise vestea că icoana Sfântului Arhanghel Mihail, cea mai veche icoană din biserică, era făcătoare de minuni.

Dar nimic din toate acestea nu reprezentaseră pentru doctorul Mihai motive pentru a fi atras de acest loc.

În biserică încă se mai oficiau slujbe şi, cu trei ani în urmă, câţiva prieteni îl invitaseră să asiste la una dintre acestea, pentru a-l cunoaşte pe părintele Atanasie - „un om cu har şi, pe deasupra, deosebit de cult”. Doctorul Mihai credea în Dumnezeu, dar nu era ceea ce se numeşte „o persoană bisericoasă”. A fost totuşi atras de cuvintele sau poate, mai degrabă, de pasiunea cu care prietenii îl descriau pe părintele Atanasie.

Îşi amintea şi astăzi prima dată când l-a întâlnit. A asistat la slujbă, apoi la predică, apoi a plecat acasă. Şi abia acolo şi-a dat seama că se întâmplase ceva, greu de descris, subtil şi plăcut. Atunci când a încercat să îşi caracterizeze senzaţiile, nu a găsit nici argumente şi nici termeni ştiinţifici care să îi vină în ajutor. Pur şi simplu, avea mai multă poftă de viaţă, iar acest lucru nu avea nimic de-a face cu ceea ce studiase o viaţă întreagă. De atunci, a mai experimentat de câteva ori aceste stări de graţie. Dar ceea ce a ajuns să aprecieze cel mai mult era prietenia care s-a înfiripat între el şi părintele Atanasie, discuţiile pe care le aveau...

Uneori, avea impresia că împreună ar putea dezlega tainele universului. Era după-amiază, ora şase, poate şase şi jumătate. Soarele începea să îşi piardă din putere, dar încă era zăpuşeală.

Mihai respiră o dată adânc. Liniştea era atât de profundă. Aici puteai să laşi cu atâta uşurinţă totul în urmă. Gândurile lui erau singura sursă de zgomot, dar şi ele păreau să se estompeze, înghiţite, încet, încet, de linişte. Nimic nu mai conta, nici faima, nici cunoştinţele... nici propria viaţă. Era conectat la tot... Exista ca o mică rotiţă dintr-o mare maşinărie, ca o celulă într-un organism. Intuia ansamblul într-un mod difuz, fără a putea să-l vizualizeze, dar acest lucru nu conta - conexiunea exista, ansamblul funcţiona, iar existenţa lui de om... celulă sau rotiţă... avea o importanţă prea mică. Pur şi simplu, nu mai conta.

Sunetul paşilor se auzi pe pietrişul din jurul bisericii. Mihai era în continuare relaxat, dar redeveni conştient de propria persoană. Redeveni centrul universului său. Părintele Atanasie era în biserică de două-trei minute, poate mai mult. Îl aştepta deja? Bărbatul trecu pe lângă el. Era îmbrăcat complet în alb, pantaloni, tricou... Pantofii din piele erau de un crem deschis. Faţa nu a reuşit să o vadă.

Mihai s-a îndreptat la rândul lui spre uşă şi a intrat în biserică, la câteva momente după bărbatul în alb.

Înăuntru era răcoare şi, faţă de lumina de afară, aici părea aproape întuneric. Doctorul se opri câteva momente la intrare pentru a-şi acomoda privirea.

Părintele era încă în altar. Bărbatul în alb se aşezase în genunchi în faţa icoanei Sfântului Arhanghel Mihail - părea că se roagă.

Deodată, vitraliile din partea stângă a bisericii se luminară puternic. Probabil soarele tocmai ieşise dintr-unul din norii răzleţi de pe cer. Bărbatul în alb se ruga în continuare, nemişcat. Poate cu ochii închişi. Soarele intră din nou în spatele unui nor. Mihai îşi mută privirea către altar. Uşa acestuia se deschidea încet. Părintele ieşi din altar. Acum se îndrepta fără grabă spre el. În spate, auzi uşa de la intrarea în biserică. Simţi brusc un deranj puternic. Parcă, deodată, ceva îl grăbea... dar nu dorea să se grăbească... ar fi trebuit să urmeze o spovedanie tihnită, o discuţie interesantă cu părintele... ar fi vrut să simtă din nou, cândva, detaşarea de mai înainte. Dar ceva făcea toate acestea imposibile... Ceva îl presa şi, deşi toate aceste trăiri au avut loc în mai puţin de două secunde, era conştient că erau în legătură cu persoana care tocmai intra în biserică. Trebuia să se întoarcă, să vadă cine era. Dar acest lucru parcă îl enerva şi mai tare. Îşi roti capul spre stânga... Apucă să vadă privirea părintelui care se ridica spre noul intrat. I se păru că şi bărbatul în alb mişcase puţin capul, dar nu era sigur. Deja privirea doctorului mătura vitraliile, care păreau gata să explodeze în lumină. Mihai conştientiză involuntar că soarele era pe buza norului şi, într-o clipă, avea să lumineze din nou. Privirea atinse periferic persoana nou intrată şi, într-o milisecundă, înregistră date, confirmă şi chiar întări senzaţia de iritare.

Deşi tânăr, poate doar adolescent, băiatul care tocmai intrase avea faţa urâtă, zbârcită sau poate era doar foarte încordată şi plină de broboane de transpiraţie - în acea milisecundă nu putea fi sigur de fiecare amănunt. În amalgamul de gânduri-senzaţii, distinse şi o întrebare - de ce era oare îmbrăcat atât de gros? Cămaşa cu mâneci lungi era încheiată la toţi nasturii... Mai surprinse mişcarea mâinii drepte...

Zbura cu o viteză incredibilă spre peretele din faţă al bisericii. O clipă a crezut că o să îl doară... măcar lovitura de perete dacă nu această accelerare nebunească, de la stat pe loc la mii de kilometri pe oră. O clipă a crezut că aude şi un zgomot asurzitor... dar nu, era linişte perfectă. Deja trecuse de pereţii bisericii. Era departe în văzduh... Încă puţin şi va atinge norii, apoi soarele şi apoi... Ceva îl zgâlţâi brusc şi îl trase cu o putere copleşitoare către altă direcţie. Apucă să gândească că probabil, ceva asemănător simt şi fluturii când sunt prinşi în plasă, în timp ce zboară repede, între două flori.

Era întuneric deplin. Totuşi, ştia că nu era singur în... părea a fi o cameră sau, mai degrabă, o celulă. Nu se vedeau pereţii, dar ştia că este împiedicat să iasă. De fapt, simţea acest lucru într-un mod care nu lăsa loc de îndoieli. Nu era văz, nici auz şi nici nu pipăia ceva - era un simţ nou. Ceva ce permitea ca realitatea să îi atingă fiinţa în mod direct. Nimic nu putea fi tăgăduit sau interpretat, ceea ce percepea era adevărul pur.

Mihai îşi îndreptă această nouă percepţie în interiorul încăperii. Erau mai multe persoane. Chiar lângă el era părintele Atanasie - îl recunoscu imediat. Puţin mai departe era „bărbatul în alb”. Ştia asta, deşi aici nimeni nu era îmbrăcat şi nici culori nu existau, şi, de altfel, nici formele lor nu erau cele umane - nu erau trupuri. Tot acolo era... persoana care intrase în ultima clipă în biserică. Prezenţa tuturor aici avea ceva de-a face cu acest om. Nu era foarte sigur, dar parcă îşi amintea ceva. O explozie... Omul acesta a intrat în biserică cu o bombă şi a declanşat-o. Percepea multă nelinişte din partea acestei persoane. Teamă.

Şi mai era cineva acolo, pe care abia acum îl percepea. Şi totuşi transmitea atâta forţă, siguranţă şi... blândeţe. Parcă de acolo se revărsa un ocean de compasiune pentru toţi cei patru oameni prezenţi.

În tot acest timp, Mihai nu numai a simţit prezenţa celorlalte persoane, dar a putut să şi comunice cu ele. S-au salutat, s-au recunoscut, au schimbat impresii... Limbajul nu era unul al cuvintelor - îşi transmiteau unul altuia propriile impresii. Transmiterea era voluntară şi practic era ca un schimb de cunoştinţe şi simţuri. Nici unul dintre cei trei (persoana care declanşase bomba nu transmitea şi nu recepţiona nimic, doar senzaţia de teamă se prelingea dinspre ea) nu înţelegea de ce se află în acest loc şi se întrebau ce urmează.

În mod firesc, toţi şi-au îndreptat întrebările către entitatea necunoscută. Cea care părea să îi supravegheze.

Cel puţin Mihai asta a făcut şi răspunsul a fost unul de aşteptare - trebuia să aştepte, o decizie urma să fie luată. Dar de către cine?

Nu îşi putea da seama cât timp trecuse. De altfel, nu percepea trecerea timpului, ca şi cum acesta nici nu ar fi existat. O nouă entitate era cu ei în încăpere. A apărut dintrodată acolo, dar probabil că aşa trebuia să se întâmple, pentru că nu existau uşi sau ferestre.

Mai târziu, când doctorul Mihai avea să rememoreze toată această experienţă, a realizat cât de greu este să descrii noua entitate prin simţurile şi cuvintele convenţionale ale unui om.

Era mai mare sau cel puţin acesta era cuvântul care i-a venit prima dată în minte. Dar altceva îl făcea deosebit... de fapt, îţi crea un sentiment de teamă şi respect, parcă dintr-o dată deveneai foarte mic în preajma acelei persoane (dacă era o persoană). Totul vibra în jurul ei, degaja o forţă covârşitoare şi parcă elementele în cea mai fină formă a lor erau „doritoare” (acesta a fost cel mai potrivit cuvânt găsit de Mihai) să îi asculte porunca. Chiar redus aparent la dimensiunile unui atom, Mihai putea simţi şi o fină senzaţie de disconfort (un alt cuvânt pe care doctorul l-a utilizat mai târziu, în lipsa unuia mai potrivit). Era ca şi cum puternica fiinţă era pe cale de a săvârşi ceva ce era împotriva firii ei.

Privirea atinse periferic uşa bisericii. Nu era nimeni acolo. Oare de ce se întorsese? Trebuia să revină cu faţa la altar. Vitraliile erau puternic luminate de soare, părintele Atanasie era deja la doi paşi de el, iar bărbatul în alb se ridica în picioare.

Privirea doctorului se întâlni cu cea a părintelui. Îşi aminti totul... deschise gura, dar nu rosti nici un cuvânt. Bărbatul în alb se îndrepta spre uşă şi deja ieşise din câmpul lui vizual.

Mihai nu putea scoate nici un cuvânt. El şi Atanasie stăteau faţă în faţă, parcă împietriţi. Uşa bisericii se deschise şi apoi se închise. Omul în alb plecase. Mihai se întoarse brusc şi părăsi şi el biserica.

- Părinte!

- Mihai. Ce mai faci?

Mihai îl privi în ochi pe Atanasie preţ de două secunde.

- Am fost acolo împreună?!

- Da, Mihai...

- Părinte, în aceste două săptămâni, am stat şi m-am gândit la ce s-a întâmplat. Cred că am găsit câteva răspunsuri, dar au rămas atâtea întrebări... De ce?...

- Şi eu am cugetat. Cred că, în primul rând, trebuie să îi mulţumim Domnului că încă ne aflăm aici. În ceea ce priveşte a lămuri misterul experienţei pe care am trăit-o, mă tem că orice discuţie va fi doar speculaţie. Nici religia, nici ştiinţa şi, din câte cunosc, nici experienţa vreunei alte persoane nu ne pot fi de ajutor. Doar credinţa întărită în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo sunt lucrurile pe care le putem lua cu certitudine din întâmplarea noastră. Şi nu este puţin.

- Aşa este părinte. Şi totuşi... În seara acelei zile, când am ajuns acasă, toate televiziunile vorbeau de explozia unui automobil chiar pe drumul care vine spre mănăstire. Ulterior, s-a descoperit şi cauza - o bombă artizanală, care a explodat accidental. Identitatea tânărului de la volan nu a fost descoperită nici până acum şi nici nu se cunosc motivele... Ştirea a fost reluată şi dezbătută mai multe zile, sunt convins că aţi văzut-o. Cred, de fapt, sunt sigur că tânărul acela ar fi detonat bomba în biserică... Sau el este cel care a şi făcut acest lucru. Dar apoi, ceva sau cineva l-a oprit. Cumva, timpul a fost dat înapoi. De fapt, doar pentru el, pentru că noi ne-am întors unde rămăsesem. Am fost salvaţi. Dar de ce?

- Poate descoperirea ta a fost considerată atât de importantă încât..., părintele Atanasie nu părea nici el convins de ceea ce spunea.

- Nu, părinte. Descoperirea mea s-a dovedit a fi un mare fiasco. Toate speranţele mele s-au dovedit false. De fapt, nu s-a confirmat nimic. În acest moment, sunt în acelaşi stadiu ca la începutul studiilor. Şi apoi...

- Poate că urmează să descoperi ceea ce cauţi sau altceva important şi de aceea ai fost cruţat.

Tonul părintelui nu se schimbase.

- Poate. Dar nu cred şi nici dumneavoastră nu credeţi acest lucru. Am fost împreună acolo când a apărut acea prezenţă covârşitoare. Am senzaţia că nimic din ceea ce am făcut sau aş putea face vreodată nu ar putea clinti acea fiinţă. Şi am simţit că nu îşi dorea să facă acel lucru pe care l-a făcut. Oricum, o chestiune banală ca vindecarea unei boli nu însemna nimic pentru el. Parcă ar fi fost însuşi Creatorul.

- Nu cred că ar trebui să fim atât de mândri, încât să ne credem vrednici să îl întâlnim pe Dumnezeu.

- Nu ştiu cine era, înger sau sfânt, dar avea putere asupra timpului... printre altele. Şi celălalt. Să fi fost un sfânt mai mic?

- Uite cât de repede am ajuns la speculaţii. Nu ştiu cine erau, pentru că nu şi-au dezvăluit identitatea, totuşi, cel care a fost cu noi tot timpul mi-a transmis ceva... Cred că nu pentru noi s-a făcut ceea ce s-a făcut. A fost ceva în legătură cu bărbatul în alb, care se ruga la icoana Sfântului Arhanghel.

- M-am gândit şi la asta. Arhanghelul Mihail, numele meu, domnul care se ruga... Poate persoana aceea puternică era Sfântul Arhanghel.

- Nu. Nu asta mi s-a transmis.

Părintele încerca parcă să îşi adune gândurile.

- Este greu de explicat, dar... Era ceva legat de poziţia bărbatului care se ruga şi... am înţeles că explozia l-a mişcat din loc prea repede şi ceva s-a pierdut. Ceva irecuperabil. „O problemă care îi depăşea”, cred că pluralul este corect - era vorba despre persoana care a stat cu noi tot timpul, dar şi despre fiinţa aceea puternică.

- Deci, altcineva le-a cerut să dea timpul înapoi. Nu îmi pot imagina cum arată cel care poate solicita ceva unei fiinţe atât de puternice. Dar ce trebuia să facă bărbatul în alb?

- Poate nu el în mod direct, ci rugăciunea pe care o spunea. Poate a existat un moment, o clipă în care rugăciunea a „mişcat” ceva...

- Lumina!

Mihai avea certitudinea că descoperise ceva.

- Mai exact soarele. A luminat vitraliile exact în momentul exploziei. Mi se întâmplă uneori ca, la apariţia bruscă a Soarelui de după nori, să am... să simt ceva. Poate asta s-a întâmplat - lumina soarelui, care venea prin vitraliile din stânga, rugăciunea, icoana... Nu pot explica, dar tocmai am avut o străfulgerare. Sunt sigur de asta. Parcă abia acum îmi amintesc ceva ce mi s-a spus acolo.

- Cine ştie? Căile Domnului sunt încurcate.

Mihai şi Atanasie au rămas buni prieteni şi au continuat să discute despre experienţa trăită, atunci când erau singuri - amândoi au simţit că nu ar trebui să mai implice pe nimeni în aceste discuţii.

Bărbatul în alb şi-a amintit la rândul său ceea ce trăise alături de doctor şi părinte, dar niciodată nu a vorbit cu cineva despre asta şi nici mănăstirea nu a mai vizitat-o. Credinţa lui a devenit mai puternică, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celor doi. A continuat să se roage... cât de des putea. Dar niciodată nu a mai cerut ceva în rugăciunile sale. Pur şi simplu, se ruga. În plus, a renunţat la cea mai arzătoare dorinţă a sa - aceea de a vedea cu ambii ochi. Ochiul stâng, din sticlă, nu l-a mai deranjat sau, cel puţin, nu a mai arătat acest lucru niciodată.

A trecut un an de la această întâmplare. Un fascicul de lumină, lung de doar şapte kilometri, tocmai străbătea Norul lui Oort. A trecut doar la câteva sute de metri de o cometă şi a depăşit marginea sistemului solar. Ar fi putut să fie oprit din drum încă de la început, atunci când, pe o planetă, o mică bucată de sticlă şi-ar fi putut schimba poziţia înainte să o poată reflecta înapoi în spaţiu. Fasciculul de doar şapte kilometri lungime parcursese deja un drum lung şi plin de întâmplări. În acea încăpere întunecată, nimeni nu îl observase şi, totuşi, fusese acolo tot timpul. Suspendat deasupra celorlalţi. Entitatea aceea puternică ştiuse de existenţa lui, dar un fascicul de lumină de doar şapte kilometri lungime prezenta prea mică importanţă.

Sistemul solar era mult în urmă. Fasciculul străbătuse deja o cale lungă, dar era abia la începutul unui drum care avea să îi împlinească menirea.

Mulţumesc
de
Radu Borcescu

Te ating, te văd, te aud, te miros şi uneori îţi simt gustul. Încerc să te cunosc şi pentru asta sunt atent la simţurile mele... tot mai atent şi aşa te cunosc tot mai bine. Sunt oare prizonier al propriilor mele simţuri? Dacă realitatea este în afara mea şi eu o cunosc doar prin simţuri... aş putea fi amăgit, aş putea trăi într-o minciună, o capcană a simţurilor. Doar ştim cu toţii cât de influenţabile sunt simţurile! Dacă îşi doreşte, mintea poate face ce vrea cu ele. Mintea?!

Nu pot risca! Trebuie să merg mai departe, viaţa mea nu poate fi o minciună. Trebuie să mă asigur că tot ceea ce simt este adevărat. Dar cum? Mintea poate face ce doreşte cu simţurile, dar ea...

Senzaţii, sentimente, nevoi, dorinţe... un vuiet continuu, ca o furtună fără oprire şi doar pentru scurt timp reuşeşte câte un element să capete puţină claritate în faţa celorlalte. Primeşte o formă adesea abia conturată, pentru ca imediat să se dizolve în vârtejul fără odihnă. Din această ameţeală ne extragem esenţa? Riscul de a trăi într-o iluzie pare aici chiar mai mare decât în cazul simţurilor. Sigur, tornada ideilor reprezintă un instrument util - în mare viteză putem selecta elementele utile şi apoi renunţa la ele. Oare putem controla într-adevăr acest instrument? Dar chiar dacă am fi siguri că putem, nu avem certitudinea utilităţii alegerilor făcute. Iar dacă nu utilitatea este criteriul alegerilor şi ideile cărora decidem să le dăm formă ne influenţează realitatea...

Unde este adevărul?

Am lăsat vântul să bată, fără să îi mai acord atenţie, fără să mai dau forme ideilor... S-a făcut linişte, iar eu, spectatorul, am început să văd lumea. Nu cu cele cinci simţuri de la început. Ochii interiori s-au deschis şi am început să străbat Universul. Atât de vast, atât de frumos, atât de complex - o viaţă poţi contempla un fir de nisip şi nu ar fi o viaţă irosită, iar la final nu ai pătruns încă nici pe departe toate înţelesurile.

Am contemplat lucrurile mici şi pe cele mari, am călătorit cu viteză indescriptibilă dintr-o parte în alta a Universului. Dar totul este în mine! Un alt Univers există în interiorul meu, paralel sau omolog cu cel din exterior?

Dar te-am văzut. Eşti aici în interiorul meu, iar noile mele simţuri le certifică pe primele, cele cu care te-am cunoscut la început... şi ştiu! Universul din interior este acelaşi cu cel din exterior! Dar cum este posibil? Poate este vorba doar de un Univers în oglindă, poate noile simţuri pot fi înşelătoare?

Aproape am renunţat la căutare - dacă şi noile simţuri mă înşală va trebui să mă resemnez ca prizonier al lor.

Şi atunci am descoperit ceva neaşteptat - nimicul.

Neaşteptat, pentru că nu te poţi gândi la ceva ce nu există, nu poţi întâlni ceva de neîntâlnit, nu poţi sesiza insesizabilul.

Un paradox... şi totuşi era acolo - nimicul, mic cât un bob de muştar.

Am încercat să îl ating, dar cum poţi atinge intangibilul? Am încercat să îl înţeleg, dar nu poţi înţelege ceva de neînţeles!

Totuşi, din nou paradoxal, am înţeles, cu o înţelegere dincolo de simţurile şi inteligenţa de până atunci... Bobul de muştar nu era mic, ci dimpotrivă. Este imens. Atât de mare încât nu poate fi definit prin dimensiuni. Nici măcar infinitul nu îl poate atinge. Universul este infinit, dar reprezintă un fir de praf în marele nimic. Şi m-am temut! Dar am ştiut şi am simţit că acolo trebuie să caut!

Nimicul este în mine şi eu sunt în Univers şi Universul este în nimic.

I

Ce frumoase sunt primele zile călduroase ale anului! Mă gândesc la zilele cu adevărat călduroase, atunci când, pentru prima dată în acel an, renunţi la hainele groase şi parcă deschizi ochii către o lume nouă. Parcă, pentru prima dată vezi verdele crud al naturii, cerul albastru, senin, soarele puternic... Şi simţi... Căldura care te atinge delicat, ca un masaj pentru relaxare, după încordarea menţinută de frig, şi mirosul primăverii... Inspiri şi nu te mai saturi. Totul este atât de plăcut, de liniştit... Bucuria te inundă.

Iar pentru mine asta nu reprezintă decât cireaşa de pe tortul vieţii mele. Toate miau mers din plin - familie, carieră, afaceri... Această primă zi călduroasă a anului reprezintă parcă o premiere, o încununare a reuşitelor. Mi-am dat sacoul jos şi cravata şi am rămas în cămaşa descheiată la doi nasturi. Astăzi merg cu geamul deschis la maşină. Am renunţat pentru câteva zeci de minute la super sistemul de climatizare. Sunt aşa de încântat de maşina mea cu motorizare hibridă şi o putere care ar fi suficientă pentru un camion. Şi ce dotări. Aproape o sută de mii de euro, dar ce bijuterie tehnologică.

Mă îndrept spre casă. Colţul meu de rai - trei mii de metri pătraţi, o vilă nu foarte mare, dar mobilată cu mult bun gust. Şi curtea... Pavilionul, iazul cu peşti, crama, florile locul perfect pentru a te simţi bine, pentru a te regenera. Mi-am dorit întotdeauna să îmi construiesc o casă exact aşa cum mi-o imaginam. Şi iată că am avut şansa să realizez acest lucru - fără nici un compromis, până la cel mai mic amănunt. Sunt cu adevărat o persoană norocoasă.

Respir cu plăcere aerul acesta al reuşitei. În jumătate de oră voi fi acasă. Am avut o zi plăcută la birou. Oricum, aşa sunt majoritatea zilelor. Nici traficul nu este prea aglomerat. Cred că acesta este ultimul semafor înainte de casă.

Sunt primul la semafor, aştept să se facă verde şi privesc la oamenii care traversează prin faţa mea: o bunică cu doi copii, o mamă împinge un cărucior, doi tineri care nu apucă să termine de traversat înainte să se mai sărute odată, un om al străzii...

Un om al străzii? Evident asta este. Îmbrăcat în haine negre. Pantalonii din pânză neagră, subţire, se termină puţin sub genunchi. Tricoul pare să fie făcut din acelaşi material. Barba neagră, sălbatică, dar totuşi cu o formă estetică completează înfăţişarea... plăcută. Dar nu asta este surprinzător. Este desculţ şi face paşi mari, rapizi printre ceilalţi oameni. Parcă zboară către o destinaţie doar de el ştiută. Mersul acesta, ca un dans al vitalităţii, mi-a atras atenţia. Şi apoi i-am văzut faţa. Atât de luminoasă. Nu am mai văzut pe faţa cuiva oglindită bucuria cu atâta putere. Niciodată!

De ce oare revin la această imagine mereu? Au trecut patruzeci de ani de atunci.

II

O viaţă reuşită se construieşte cu grijă. Cu multă muncă, corectitudine şi consecvenţă. Şi este valabil atât pentru familie, cât şi pentru carieră. Şi, bineînţeles, trebuie să te înconjori de oameni buni, iar eu am avut întotdeauna fler la acest capitol. Fabrica am pornit-o împreună cu Dorin. Talentul lui, abilităţile lui tehnice au însemnat mult la început. Atunci aveam doar un mic atelier, care abia ne asigura supravieţuirea. Eu am renunţat la celălalt serviciu, iar Dorin l-a păstrat pe al lui şi am hotărât să primească 15% din afacere. Cred că eu am crezut mai mult în şansa noastră. La primul contract încheiat cu parteneri din străinătate am avut multe probleme - nopţi pierdute, discuţii interminabile... Dar ne-am descurcat şi afacerea a înflorit ca Făt-Frumos în poveşti. Vreo douăzeci de ani cred că au trecut de atunci. Multe afaceri s-au dezvoltat repede în anii '90 şi începutul anilor 2000.

La al doilea contract, Dorin a venit 100% la firmă şi a condus fabrica de atunci. Iar eu am putut dezvolta şi alte afaceri.

Firma de construcţii a mers foarte bine. Am reuşit să impun seriozitate în toate acţiunile angajaţilor şi cred că asta a făcut diferenţa. Prea mulţi se îmbătau cu profitul obţinut şi lucrurile începeau să o ia razna - furturi, treabă de mântuială, termene depăşite... Clienţii serioşi nu acceptă astfel de lucruri, iar eu am înţeles aspectul acesta.

Agricultura a fost o ambiţie personală. Am primit douăzeci de hectare moştenire şi nu aveam ce face cu terenul. Nu puteam să îl vând la preţuri atât de mici, aşa că m-am apucat de agricultură. Am făcut o asociaţie şi de la an la an am crescut terenul lucrat. Mai întâi am investit în utilaje. Pe vremea aia nu erau suficiente, aşa că, atunci când nu lucrau pentru mine, le închiriam altora. Calitatea a făcut diferenţa. Întotdeauna am cumpărat utilaje performante. Apoi am început să cumpăr şi pământ. Tot mai mult. Din cauza agriculturii m-am apucat şi de transporturi. Aveam deja peste două mii de hectare şi în fiecare an aveam probleme cu transportatorii - nu veneau la timp, dispărea din marfă... Mi-au spus că nu au ce face şi dădeau vina pe şoferi. Alt domeniu care funcţiona haotic. Nu mi-a fost uşor, dar am găsit soluţii. Am discutat cu furnizori din alte domenii, am inventat sisteme împreună cu ei şi, până la urmă, am pus la punct un sistem în care nimeni să nu mai poată fura, iar munca să fie retribuită corect, în funcţie de performanţe. Am demonstrat că se poate!

Aşa s-au dezvoltat afacerile mele şi toate au mers bine, pentru că nu am lăsat nici o rotiţă să scârţâie. Totul trebuie să funcţioneze perfect şi la vedere.

Familia! Pe Maria am întâlnit-o la doi ani după Revoluţie. Nu am crezut de la început că relaţia noastră va dura. Ea se concentra pe carieră iar eu încercam să îmi dau seama pe ce drum să o apuc. Abia după câţiva ani relaţia noastră a devenit serioasă. Ea a eşuat pe partea de carieră după mai multe slujbe care nu i-au adus nici o satisfacţie, aşa că s-a concentrat total pe ideea de familie. Eu tocmai înregistram primele succese în afaceri. Totul a venit de la sine, ne-am căsătorit şi am făcut trei băieţi superbi. Maria a ştiut să creeze liniştea căminului, iar pentru mine familia a însemnat permanent locul unde mi-am putut încărca bateriile, departe de grijile afacerilor. Nu s-a implicat niciodată în activitatea mea şi cred că asta a fost foarte bine. Lucrurile nu trebuie amestecate.

Astăzi, băiatul cel mare este la facultate în Marea Britanie şi cred că va urma o carieră acolo. Cel mijlociu face liceul în Elveţia şi sper să îmi preia afacerile atunci când va veni momentul. Cel mic este cu noi şi pare să aibă o fire artistică... Vom vedea.

Aceasta este o viaţă reuşită, o viaţă completă! Este ca o casă pe care o construieşti de la zero, cu fundaţie solidă şi apoi adaugi etaj după etaj, iar eu am aşezat cu mâna mea fiecare cărămidă şi am făcut-o bine.

Am atâtea lucruri la care merită să mă gândesc, atâtea momente minunate de care aş putea să îmi amintesc.

Cum putea fi atât de bucuros acel om al străzii? Unde puteau fi ancorele fericirii lui? Ce ştia el? Atingea cu tălpile goale asfaltul încălzit pentru prima dată de soare în acel an. Cu toţii simţeam bucuria primăverii, dar mulţumirea lui era... Nu înţeleg!

Eu parcă simţeam o uşoară durere de cap, dar e firesc, doar mergeam cu geamul deschis. El... zbura printre oameni şi maşini, cu zâmbetul lui larg întipărit pe faţă, cu părul negru zburlit, cu barba deasă neagră care îi acoperea cea mai mare parte a feţei, în hainele lui de pânză subţire neagră. Atât de proaspăt, atât de curat.

A fost poate doar o iluzie. L-am văzut doar câteva secunde. Dar, atunci, de ce mă întorc la el tot timpul?

După acel moment, am mai trăit zece ani.

III

Moartea este ca atunci când înghiţi un dumicat mestecat. E firesc să înghiţi şi fiecare dumicat de mâncare trece prin asta. Nici unul nu scapă. Dar din punct de vedere al conştientizării noastre, mestecatul este singurul care contează. Atunci simţi gustul, textura mâncării, poate mai descoperi şi câte o măsea care doare, aici este toată plăcerea mâncatului. Apoi înghiţi... şi gata. Mâncarea e preluată de sistemele automate ale organismului şi nu mai ai niciun rol acolo. Momentul morţii este atât de simplu. Chiar am fost uimit. Colicile renale, durerile de dinţi sau eventual o nevralgie sunt mult mai neplăcute... doar că atunci încă mai "mesteci". După ce mori, nu se mai întâmplă nimic. Cel puţin eu am rămas blocat aici, împreună cu amintirile mele. Poate am greşit undeva?

Am crezut în Dumnezeu... ca foarte mulţi. Nu cred că dacă mergeam în fiecare duminică la biserică aş fi schimbat ceva. M-am concentrat pe acţiune, pe treabă.

Am făcut şi fapte bune, dar nu am alocat multă energie în această direcţie. Cred că adevăratele fapte bune au fost angajaţii mei, care au primit un loc de muncă stabil, unde munca lor a fost apreciată. Le-am oferit salarii corecte, în funcţie de eforturile depuse, o carieră previzibilă, au putut să îşi clădească o viaţă decentă, fericită.

Şi familia înseamnă o faptă bună. Am avut grijă ca băieţii să primească o educaţie bună, să devină persoane importante pentru societate, mi-am respectat soţia şi împreună am construit o familie frumoasă şi fericită.

Ce ar fi trebuit să fac? Să las maşina la semafor şi să alerg după el? Să îmi abandonez familia şi afacerile?

Am văzut bucuria lui, dar cum aş fi putut să ştiu de unde provenea? Ce aş fi putut obţine, să mă bucur şi eu de căldura soarelui şi doar atât? Şi apoi? Să sper că voi muri în următoarele luni pentru a nu prinde iarna pe o bancă în parc?

Nimeni nu ar fi făcut asta! Da, am văzut bucuria lui. Şi ce dacă? Eu pot ajunge acasă doar în câteva minute. Mă aşez în foişor, îmi deschid o sticlă de vin vechi de treizeci de ani, hrănesc peştii şi, eventual, îmi sun băieţii. Apoi, dacă mai e nevoie, îmi sun şi administratorii afacerilor. De fapt, îi sunt doar pe cei care ştiu că au succes în acea perioadă. Să vezi atunci câtă bucurie mă cuprinde. Luptă-te cu asta, cerşetor bucuros pentru primele raze de soare! Poate era drogat sau poate a putut, pentru prima dată în acel an, să se spele la o fântână arteziană, poate a primit o bucată de plăcintă de la un trecător...

Ce treabă am eu cu un cerşetor? Am realizat atâtea în viaţă şi eu mă întorc tot aici!

Poate am făcut şi greşeli, dar mulţi au avut de câştigat de pe urma mea. Eu am făcut lucrurile să se întâmple. Ce a realizat acel cerşetor în toată viaţa lui?

De ce trebuie să mă gândesc la acel moment? De ce sunt blocat aici? Şi ce glumă proastă mai e şi asta ca singurul meu contact cu lumea să fie tocmai acest... scriitoraş. Acest beţiv care scrie ce aude de la mine, după ce bea câteva sticle de vin ieftin. Nu cred că sunt mai mult de zece oameni care au citit vreodată ceva scris de acest om şi el continuă să creadă că va da lovitura. Nu mă pricep la literatură, dar îţi spun cu siguranţă că, la modul în care trăieşti, financiar nu o vei duce niciodată bine. De altfel, eşti deja o epavă de om. Şi las-o mai moale cu băutura!

IV

Nu era drogat! Ştiu asta.

Îmi pare rău că am lăsat frustrarea mea să te afecteze şi pe tine. Iartă-mă. Bucuria cerşetorului este una autentică. Cred că încep să înţeleg.

Ştii, îmi spunea cineva că dacă nu simţi minunea în timpul vieţii, nu te poţi aştepta să o simţi după ce mori. O fi fost un preot? Nu prea cred. Nu am vorbit cu mulţi preoţi în viaţa mea. Oricum, cred că am fost cam încuiat în viaţă. Mi-am creat multe principii. Au fost bune, dar poate că uneori mi-au luat din libertate. Şi la fel de închistat am intrat şi aici. Dar mi-a rămas conştiinţa, o combinaţie de inteligenţă şi sentimente şi, bineînţeles, amintirile. Poate pot schimba ceva.

Era atât de fericit. Mult mai fericit decât toţi cei din jurul lui. Plutea peste asfaltul cald, cu picioarele goale, iar faţa îi strălucea. Parcă era din altă lume, sau poate noi ceilalţi... Poate noi nu reuşeam să ne integrăm în adevărul universal.

Aş vrea să te pot ajuta. Să îţi găseşti liniştea, să poţi fi fericit. Poate de aceea doar tu mă poţi auzi.

...

Ce mult îmi plăcea prin anii '90 să merg la petreceri cu prietenii. Ne întâlneam acasă la unul dintre noi şi făceam un mare dezastru. Beam până nu mai puteam, ascultam muzică la maxim, dansam şi asta este doar partea frumoasă a lucrurilor. Iar după ora 3 sau 4, când cei mai mulţi deja au plecat, iar ceilalţi dorm prin cele mai ciudate colţuri ale casei, de obicei mai rămân câţiva "rezistenţi" la o discuţie filosofică. Aşa s-a întâmplat şi atunci. Era vara anului 1994 sau '95, nu mai sunt sigur. Era acea oră la care nu ştii prea bine dacă trebuie să spui că este foarte târziu sau foarte devreme. Oricum, încă era întuneric, iar în balconul apartamentului eram patru persoane.

Nu îl cunoscusem până atunci, Bogdan cred că era numele lui. A început să ne spună o poveste care mi-a rămas în minte, despre un scriitor care înnebunise după ce crezuse că poate comunica cu un spirit.

- Am fost câţiva care am încercat să îl ajutăm, dar o luase razna prea tare. Oricum, sunt lucruri stranii în scrierile lui. După ce a dispărut, am apucat să arunc un ochi pe ele. Nu au mult sens, dar în unele pasaje pare să vorbească despre viitor. Un fel de Nostradamus.

- Şi ce a prevestit?

- Ştiţi cum e, nu poţi fi prea sigur. Oricum, dacă ne luăm după el, se pare că o vom duce foarte bine. Lumea se va îmbogăţi, vom avea case mari şi maşini scumpe.

- Unii deja le au. Oricum, este cazul să se întâmple ceva, după atâta suferinţă şi sacrificiul celor din '89.

- Da, aşa e. În fine, scrie şi ceva despre o maşină de o sută de mii de dolari.

- Oau! Cum o arăta o asemenea maşină? Nici nu credeam că există o maşină atât de scumpă.

- Lasă că şi Dacia noastră e bună. Îşi face treaba.

- Deci, cum vă spuneam, ciudată treaba cu scriitorul. Am câteva dintre ultimele lui scrieri cu mine, dacă vreţi să le vedeţi.

Cu toţii eram prea ameţiţi de băutură şi obosiţi de nesomn. Totuşi, nu ştiu de ce am luat mapa veche de carton în mână. Poate a întins-o către mine. Am deschis-o mai mult ca să fac ceva, dar nu am citit nimic.

Abia seara, când m-am trezit acasă am realizat că luasem mapa cu mine. Mi-am propus de multe ori să o returnez, însă nu am reuşit. Poate pentru că nu îl cunoşteam pe acel Bogdan şi nu ştiam cum să dau de el şi, oricum, nu părea ceva important. După multe săptămâni, am citit conţinutul - aparent un dialog între scriitor şi spirit. Deşi, mai degrabă scriitorul doar asculta. Unele pasaje par stranii, altele parcă într-adevăr descriau viitorul (şi pot aprecia bine asta acum în anul 2014), însă cred că există câteva pasaje care ar putea oferi indicii despre nebunia omului. Una dintre hârtii, cea mai mototolită din dosar, mi-a atras atenţia în mod special. Pare să fie ultima. Un fel de "adio" al spiritului.

Îi spune că a descoperit ieşirea şi, totodată, secretul şi că vrea să îl împărtăşească şi lui. Straniu final - scrie: "secretul este" şi apoi scrisul o ia razna. Sunt nişte dungi fără sens preţ de două rânduri şi, la final, un singur cuvânt - "mulţumesc".

Îmi amintesc ca prin ceaţă cuvintele lui Bogdan, care explica cum a înnebunit scriitorul subit: "dacă până atunci era un beţiv notoriu, din acea zi nu s-a mai atins de băutură. Umbla cu o hârtie în mână tot timpul şi întreba pe toată lumea dacă înţelege ce scrie acolo. A încercat cu profesori, lingvişti, apoi a trecut la prieteni şi cunoştinţe, şi apoi la toţi pe care îi întâlnea. Nişte mâzgâleli fără sens. Şi deodată a dispărut. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. Cei care am încercat să îl ajutăm l-am căutat o vreme, dar degeaba. Unii spuneau că s-a omorât pentru că nu a suportat vina că din cauza beţiei i-a tremurat mâna şi nu a putut scrie secretul spiritului. Alţii spuneau că şi-a pierdut complet minţile şi a devenit om al străzii. Cine ştie..."

M-am uitat de multe ori pe "mesajul de adio". Uneori îmi place să cred că întradevăr a existat un dialog cu un spirit care a descoperit marele secret şi doar soarta crudă şi fatalitatea umană au împiedicat aflarea lui, cel puţin pentru moment. Sau poate... mă gândesc că marele secret nu este transmisibil prin cuvinte. Este ceva ce spiritul a simţit şi poate asta i-a transmis şi scriitorului. Și astfel au apărut acele linii pe hârtie.

Sau poate lucrurile sunt mult mai simple: spiritul a simţit ceva, poate şi scriitorul, sau doar unul dintre ei, şi involuntar au apărut liniile. Poate acele mâzgăleli nici nu trebuiau să existe şi secretul este pur şi simplu "mulţumesc".

Doar uneori mă las purtat de asemenea gânduri. Să fim realişti, cine ar putea crede că posesorul marelui secret este un scriitor nebun, care probabil astăzi trăieşte pe drumuri din mila trecătorilor?

Piatra galbenă
de
Radu Borcescu

- Eu sunt Dragonul Negru, atotputernic, Viziunea mea se-ntinde departe-ndepărtări. O aripă ajunge în zorii de-început, Cealaltă atinge sfârșitul în amurg.

- Am fost cel mai aproape să te-nving. Am fost un rege mare și soldat, Am fost stăpânul lumii.

Oștiri nenumărate te-au lovit atunci Ca să-mi aducă-ascunsul tău mister...

- Ai fost aproape, Asael? Eu sunt Dragonul Negru Și tot ce se întâmplă este pentru că așa voiesc.

Ai fost un om ca toți ceilalți, pe tabla ce doar eu o-nvârt!

Și ai ajuns în fața mea să mori, iar eu te-am luat să vezi... Sfârșitul.

- Doar eu sunt cel care-a văzut orașu-ascuns, care ți-e casă! Doar eu sunt cel care-atacat cu forța mea nemăsurată. Te-am bombardat și zi și noapte fără preget Și întreg orașul tău cel minunat s-a prăbușit.

Tu ne-ai lovit furios. Ai dat din aripi.

Furtuni cumplite ai stârnit. Și coada arcuită biciuind Legiuni întregi culcata la pământ.

Și când doar eu rămas-am singur și gheara ta Se cobora să mă omoare... M-ai ispitit.

Dar eu sunt cel care-ales! Am vrut să văd...

Sfârșitul.

Dragonul negru a zâmbit, deși e greu să îți dai seama:

- Tu, Asael, ai fost o scurtă clipă. Un mare rege zici? Acum ești mult mai mult, că stai cu mine. Orașul meu în față l-ai văzut doar pentru că Te-am îndreptat spre el.

Privește cum urmașii tăi trăiesc fără să bănuie nimic. Fără să vadă cum eu îi mișc așa cum vreau.

Dar gat-acum. Sfârșitul a venit.

Imensele-i aripi bătură-odată... energic.

Din negura creată... Boli fără număr, nebunie și război.

...

Ani au trecut ca o secundă și mândra omenire a căzut. Ultimii oameni, prea slabi ca să mai lupte, Se pregătesc de tragicul sfârșit.

...

Daniel s-a așezat să moară. Și mintea-ncet i s-a golit. Doar ochii-i s-au deschis spre seară și l-a văzut...

Cât este de cumplit.

Dragonul gheara-a ridicat. Daniel vedea acuma clar.

S-a ridicat și mâna a întins, Căci ochiul minții a văzut ce ochii larg deschiși au bănuit: - Dă-o-napoi, nu e a ta!

...

Și Asael văzut-a strălucirea de pe cumplita gheară.

„- Ia-o, ține-o tu! Eu n-o mai vreau!“ O amintire ascunsă în dragon se deștepta. Era-nceputul. Un copilaș sătul de-atâta joacă l-a aruncat în iarbă lângă el Și-atunci, Dragonul Negru, mare, a luat inelul și l-a folosit. Căci piatra galbenă ascunde o energie fără seamăn.

Tot ce gândești are puterea să-mplinească...

Iar el, o simplă libelulă a devenit Dragonul Negru, Și o poveste lungă a creat. Știa că vor veni să-l ceară, Și-atunci cu lumea s-a certat... Sau poate doar i-a ajutat?

- Când eu te bombardam mai aprig...? Ce ai făcut? Străbunul lui Daniel, tu l-ai salvat.

Eram pe punctul să-i omor pe toți cei care-ndrăzneau Să se opună vrerii mele... Eu, de fapt, pace-am căutat. Vederea ta, războiul ce-a urmat... Doar ca să-l scapi? Și fructele acelea, și șarpele strivit, Și vița cea de vie, copilul oropsit?

Ai vrut s-ajungi aicea, în fața lui Daniel!

De ce, Dragon cel Mare? Vai! Ești atât de mic.

- Tu, Asael, dorit-ai ca să privești sfârșitul, Dar e sfârșitul meu.

Căci piatra este bună, cât poți să-i dai dorințe.

Fără-o voință mare, nimeni n-o stăpânește!

Acum eu pier, și tu dispari cu mine.

Pe oameni i-am salvat, fără să fac vreun bine.

Atunci când către mine inelul l-aruncat, Și plictisit de viață, în iarbă s-a culcat, Am vrut de toți să scap... Știam că se va-ntoarce.

Am vrut să le arăt că sunt mai bun, mai mare, Că pot să calc natura cum vreau eu în picioare.

Pioni pe toți făcut-am pe tabla mea de șah...

Dar piatra... Sclipirea ei te roade, nu știi unde să mergi, Creezi o lume nouă, cea veche s-o blochezi...

Of, Asael, mă iartă. O clipă tu ai fost, dar și eu tot o clipă Pe câmpul zgomotos.

- Ia-o, ține-o tu! Eu n-o mai vreau! Daniel își luă inelul. Ce mândri-au devenit!

Cu cei rămași, de mână, ușor el le-a grăit:

- Veniți! Avem de construit cu diamantul galben. Atunci eram copii, și nu știam ce facem.

...

În urmă, o fărâmă. Atât a mai rămas din marele dragon. O mică libelulă căzută între ierburi.

O ultimă idee, ‘nainte să se stingă:

- Am fost un rege mare, ce mult m-am înșelat, Să stau lâng-o insectă, în visul ei ciudat.

Adevărul
de
Radu Borcescu

... dar ce este adevărul?

Adevărul este o floare rară, care creşte pe un munte îndepărtat.

Adevărul este greu de găsit, pentru că nu creşte în apropierea cărărilor făcute de oameni, iar, atunci când este găsit, este imposibil de atins, pentru că imediat se ofileşte şi moare. Adevărul poate fi recunoscut, privit şi admirat. El nu poate fi scos din pământul în care a crescut şi replantat în propria grădină sau într-o livadă. Dacă vrei să trăieşti lângă adevăr, nu poţi locui într-o casă... nu poţi sta nici măcar într-un cort. În timp ce te uiţi la el, adevărul dispare şi reapare în altă parte. Astfel, căutătorii şi iubitorii de adevăr nu au timp de pierdut, de odihnă ori pentru a mânca şi a bea în tihnă. Ei aleargă continuu, caută şi se bucură pentru fiecare secundă în care reuşesc să zărească adevărul.

Oamenii au nevoie de adevăr pentru a trăi. Nimic nu s-ar putea construi fără adevăr, societatea omenească s-ar destrăma... totul ar fi haos.

Pe de altă parte, pentru a sta permanent în preajma adevărului este nevoie de un efort pe care prea puţini sunt dispuşi să îl facă. Astfel, oamenii au decis să realizeze copii ale adevărului. Au folosit alte flori pe post de adevăr sau chiar au utilizat materiale artificiale. Apoi au început să facă schimb de adevăruri între ei. Ba, mai mult decât atât, cei cu iniţiativă s-au gândit că, dacă tot folosesc adevăruri fictive, le pot face mai colorate, mai mari, mai atractive... chiar şi-au creat mai multe adevăruri, gândindu-se că astfel se pot îmbogăţi.

Alţii, mai leneşi, realizând că sunt incapabili să întâlnească vreodată adevărul autentic, susţin sus şi tare că, de fapt, adevărul nu există. Şi cine ar putea să îi contrazică? Aceia care caută adevărul sunt departe.

Sunt unii care au văzut cândva adevărul şi, considerând acest lucru o mare realizare, suficientă pentru o viaţă, au rupt floarea şi au pus-o între paginile unei cărţi. Şi, din când în când, se laudă în faţa altora că deţin adevărul. Dar adevărul lor ofilit este mai puţin valoros decât multe dintre copiile care sunt schimbate zi de zi între oameni.

Se spune că adevărul te eliberează, dar adevărul este cel care, dacă îl respecţi, te ţine în permanenţă ocupat, toată viaţa, fără putinţă de odihnă. Adevărul înseamnă sacrificiu.

Reîncarnare
de
Radu Borcescu

- Mi s-a spus că sunteţi un om cu mare înţelepciune, că puteţi face lumea să înţeleagă... că puteţi să mă ajutaţi să înţeleg, să ştiu ce am de făcut.

- Eşti în permanenţă vânat. Nu ţi se dă pace nicio clipă. Sângerezi, dar nu ai vreme să îţi lingi rănile. Alergi continuu... Te întrebi de ce se întâmplă toate astea? Este simplu! Eşti un cerb sau, mai corect spus, ai fost cerb chiar în viaţa trecută. Mirosul de cerb încă se simte în apropierea ta, iar cei care te hărţuiesc sunt lupi şi te atacă instinctual, aproape fără să gândească.

- Îmi pare rău, dar nu cred în vieţi anterioare. Nu cred că există reîncarnare.

- Ceea ce crezi are mică importanţă. Ceea ce este, însă, poate explica situaţia în care te găseşti, te poate ajuta să iei decizii corecte.

- Dacă aş începe să cred că am avut şi voi avea şi alte vieţi, ce importanţă ar mai avea viaţa actuală? Aş putea să fac orice...

- Dimpotrivă. Răspunderea este cu atât mai mare. Multe lucruri nu le cunosc, dar îţi pot oferi câteva cunoştinţe de bază. Nu ştiu motivele pentru care Creatorul a hotărât astfel, nici măcar nu ştiu sigur dacă există unul, însă aşa stau lucrurile. Nu te-ai întrebat niciodată de ce numărul oamenilor este în continuă creştere? Şi asta pe măsură ce plantele şi animalele sunt mai puţine? Iar asta nu e tot. Cum explici diferenţele majore dintre oameni - unii atât de cizelaţi, înţelepţi, talentaţi, superiori şi alţii... Să le spunem rudimentari. Crezi în suflet?

- Cred că există ceva care supravieţuieşte după ce trupul moare. Dar oamenii sunt oameni, plantele sunt plante şi animalele animale.

- Şi mare dreptate ai. Omul este marele premiu pentru suflet. Cel mai competitiv instrument, cea mai frumoasă viaţă posibilă pe Pământ. Din fiecare specie, animale sau plante, sunt avansate cele mai meritorii spirite pentru a renaşte ca oameni. - Şi apoi ce se întâmplă? Se reîntorc la starea iniţială sau riscă să ajungă şi mai rău din cauza greşelilor din viaţa de om? Oricum, sunt mulţi oameni care nu îşi pot privi viaţa ca pe un premiu...

- Nu există stare iniţială sau finală, există doar transformare continuă. În general, odată ajuns om, renaşti ca om. Există şi anumite excepţii, dar nu neapărat ca urmare a unor greşeli sau pedepse. Am cunoscut pe cineva... Era la începutul omenirii, iar el a fost atât de complet... în fapte, dar mai ales în ceea ce a simţit, a înţeles... Şi, la final, a fost atâta tristeţe... Atât de intensă. Nimeni şi nimic nu m-au mai impresionat la fel. Iar el nu a mai vrut să fie om. A renăscut ca piatră şi, din câte ştiu, încă trăieşte sub această formă. Îmi place să cred că, măcar spre finalul omenirii, va mai trăi o viaţă de om. Dar să lăsăm amintirile!

Elita umanităţii se află într-un continuu marş, un maraton în care nu vrei să rămâi în urmă

- asta apropo de cei care trăiesc vieţi care nici pe departe nu arată ca un premiu - dar nici prea mult în faţă nu vrei să o iei. Nu trebuie să uităm că ne producem unii pe alţii, suntem legaţi prin mii de fire. Gândeşte-te numai la partea biologică, anatomică. Un suflet avansat are nevoie de un trup pe măsură, în special în ceea ce priveşte sistemul nervos, şi nu numai. Cu alte cuvinte, dacă ajungi singur prea departe într-o viaţă, va trebui să îi aştepţi şi pe ceilalţi - măcar pentru a avea părinţii care să te poată concepe. Nu sunt sigur, dar se pare că Michelangelo şi Einstein reprezintă întrupările aceluiaşi spirit. Iar între cele două întrupări nu a mai existat niciuna - a trebuit să aştepte, şi pentru următoarea reîncarnare cine ştie cât va trebui să aştepte din nou? În fine, aşa sunt unii, le place să o ia mult înainte.

Dar ce faci? Te ridici deja, pleci?

- Lucrurile au căpătat sens pentru mine. Tot ce mi-aţi spus este clar... are logică. Am înţeles.

- Ce vei face cu lupii?

- Sunt cerb, nu-i aşa? Voi proceda aşa cum face orice exemplar răsărit din fostul meu neam, îi voi lua în coarne.

Semaforul
de
Radu Borcescu

Societatea în care trăim astăzi poate fi definită cu uşurinţă analizând obiectul care o reprezintă cel mai bine - semaforul.

Oamenii trebuie să aştepte în faţa semafoarelor, iar acestea sunt setate pe culoarea roşie. Cele mai cumplite lucruri, la care nici nu te poţi gândi, se vor întâmpla dacă treci pe roşu. Mai bine stai şi aştepţi...

A nesocoti semaforul te plasează într-o zonă necunoscută, aducătoare de nenumărate suferinţe, înseamnă un pas în gol, pe care doar în stare de inconştienţă ai putea fi dispus să îl faci. Dar orice om cu scaun la cap preferă să aştepte...

Presiunea regulilor legate de culoarea roşie este atât de mare încât nici nu mai realizăm că întreaga istorie a omenirii, toţi paşii care au dus la evoluţie au la bază forţarea regulilor, nesocotirea culorii roşii.

Bineînţeles, societatea umană de astăzi este perfectă şi fără sfârşit. Nicicând nu ar putea apărea una mai bună, aşa că... aşteptăm la semafor...

De altfel, cum ai putea să îţi imaginezi că a începe să mergi pe cărări neumblate, pe câmpuri pustii şi prin păduri întunecoase ar avea chiar şi cea mai măruntă şansă de a aduce ceva mai bun decât actuala organizare, bine asfaltată cu reguli, cu trotuare şi străzi şi cu câte un semafor la fiecare intersecţie - pe roşu.

În mod evident, este preferabil să aştepţi...

În plus, din când în când, semaforul la care stai se face verde şi îţi creează impresia că înaintezi. O impresie falsă, având în vedere că imediat ajungi în faţa unui alt semafor roşu şi din nou aştepţi... Practic, te învârţi într-un cerc al semafoarelor, iar deplasarea pe care ţi-o îngăduie nu are nimic de-a face cu înaintarea, cu potenţialul, cu viteza şi talentul fiecărei persoane în parte.

Devenim cu toţii la fel pentru că, altfel, semaforul şi-ar pierde puterea. Iar semaforul are un puternic instinct al conservării şi nu poate concepe nicio mişcare fără el. Cine încearcă să îl ocolească sau nu respectă culoarea este admonestat imediat. Şi nu este vorba despre eventualele amenzi... Adevărata pedeapsă este scoaterea respectivilor din societate - sunt numiţi anormali, nihilişti, doritori de haos...

„Iată!”, zice semaforul, „aceştia nu respectă regulile ca voi ceilalţi, voi cei mulţi. Ei încearcă să vă păcălească şi, mai mult decât atât, vă pun siguranţa în pericol. Marginalizaţi-i, ocoliţi-i şi, mai ales, nu uitaţi nicio clipă cât sunt de periculoşi”. Bineînţeles, unii chiar sunt promotori ai haosului, violenţi, rău-voitori... Alţii, însă, sunt doar altfel. Şi vor să înainteze în ritmul lor. Iar uneori, ritmul lor este tot ce poţi spera mai bun de la umanitate.